Ion Pop
Până la urmă
Până la umă, coborâm de pe toate soclurile,
obosim şi noi, stând de-o viaţă, de vieţi,
încremeniţi cam în aceleaşi gesturi,
cu braţul întins, în poziţie de drepţi,
cu arătătorul
la tâmplă, sau ridicaţi
în vârful degetelor, privind degeaba,
peste atâtea ziduri.
Nu e deloc uşor să te hotărăşti. Era
nu prea comod,
şi totuşi era.
Te încearcă, desigur, din când în când,
şi o nevoie de prospeţime,
a contactului, nu-i aşa, anteic, cu pământul,
mai dăinuie şi câte-o amintire
de pe când, copil, întâmpinai primăvara
desculţ, pe lutul abia zvântat
de soarele nou.
Inerţiile, totuşi, n-au dispărut. Cedăm.
Deja mai ieri-alaltăieri,
plimbându-mă prin parcul oraşului,
nu ştiu ce mi-a venit –
am avut un ciudat impuls,
un fel de automatism, de sechelă retorică –
să caut un piedestal. Din păcate,
toate fuseseră ocupate, niciunul
nu era (încă) liber.
M-am aşezat, aşadar,
un pic obosit, un pic mai realist,
pe prima bancă ivită în drum.
iulie 2016
Încă o surpriză
Să descoperi într-o zi,
lăsându-ţi ochii în jos,
pete de rugină, tot mai întinse, mai dese, –
bagi de seamă, uimit,
că îţi ruginesc mâinile.
A trebuit să treci
prin atâtea tremure şi cutremure,
ca să afli,
atât de târziu,
prea târziu,
că erai rudă foarte apropiată
cu fierul.
30 noiembrie 2016
Cum se scrie un poem
Destul, ne-am săturat de scandaloasa indiferenţă
faţă de spaţiul verbal locativ
din lumea noastră în plin avânt!
Ar fi, credem, timpul
să se lase odată
ceva mai mult loc liber
între cuvinte.
Să încapă, în fine, comod,
Urletul.
septembrie 2016
Athos
Ecouri de clopot peste măslini şi aureole,
cicadele bat şi ele în toaca lor
sus, în castanii fierbinţi, pentru acelaşi
înalt şi tăcut Dumnezeu.
Nicio Marie nu trece drum,
toate sunt mame doar în cătuşele lor de aur,
supravegheate de candele, –
pe ţărmul acesta de mare numai partea
bărbătească a fost îngăduită-n Corabie.
O viperă strivită pe asfalt
sub crengi încărcate de mere roşii
pare să spună şi ea
că marea ispită a fost învinsă.
S-ar zice că aici
alunecă şi greşesc numai merii,
smochinii, pisicile, iarba,
porumbeii şi pescăruşii.
Mă tem, o clipă,
că nu exist.
Dintr-o frescă, ochii profetului
privesc prin mine fix
o depărtare ce nu sunt eu.
În mica piaţă, oleandri albi, roz,
chiparoşi ca, desigur,
verzi lumânări.
Apoi sutane, bărbi, potcapuri,
miros de sudoare şi de tămâie.
Printre cafele, muşte şi zaruri,
câţiva bărbaţi îşi numără, la o masă,
foarte încet, pe mătănii,
păcatele rămase.
Nimic şi nimeni
nu pare grăbit.
Unii aşteaptă Mântuirea,
alţii autobuzul.