a23

Caroline Lamarche

Scriitoare belgiană de expresie franceză, Caroline Lamarche s-a născut la Liège în 1955. După terminarea studiilor de filologie romanică la Universitatea din oraşul natal, predă franceza în Belgia şi Nigeria. Începând cu anii 1990, se dedică scrisului. Debutează cu volumul de versuri L’arbre rouge (Caractères,1991), dar foarte repede se orientează spre proză şi teatru, genuri ce-i vor aduce adevărata consacrare. Printre romanele de succes, Le Jour du chien(Minuit, 1996), distins cu Premiul Rossel, La nuit l’après-midi (Minuit,1998), L’Ours (Gallimard, 2000), Lettres du pays froid (Gallimard, 2003; tradus în limba română de Tudor Ionescu), Scrisori din Ţara Gerului, (Libra, 2006), Carnets d’une soumise de province (Gallimard, 2004), La Chienne de Naha (Gallimard, 2012) sau recentul roman de inspiraţie autobiografică, Dans la maison un grand cerf (Gallimard, 2017), o meditaţie tulburătoare asupra iubirii, morţii, prieteniei. Caroline Lamarche s-a impus şi ca nuvelistă – J’ai cent ans (Le Serpent à Plumes, 1999) –, excelând în arta povestirii. Este autoarea unor ficţiuni radiofonice şi piese de teatru scrise pentru Radio Televiziunea belgiană francofonă şi pentru France Culture şi recompensate cu premii internaţionale.

Din octombrie 2014, este membră a Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia.

„Fru-fru“ este un text inedit, scris pentru lectură publică, pe care am avut privilegiul să-l descopăr recent la Bruxelles, în cadrul unui spectacol-lectură la celebra Casă Autrique (una dintre primele realizări importante în stil art nouveau ale arhitectului Victor Horta), cu ocazia unei scurte misiuni culturale finanţate de Delegaţia Valonia-Bruxelles la Bucureşti. Monologul naratoarei, magistral interpretat de actriţa Isabelle Wéry, în regia lui Geneviève Damas, mi-a produs o puternică emoţie, iar dorinţa de a-l traduce în limba română s-a impus ca o necesitate. Textul original fiind de dimensiuni mult prea mari pentru a fi publicat într-o revistă, am operat, cu acordul scriitoarei Caroline Lamarche, un decupaj, fără a afecta, pe cât posibil, firul povestirii. (R. L.-P.)

Fru-fru

Sunt, iată, mai puţin de şase luni de când o cunosc şi e povestea mea de dragoste cea mai frumoasă. Uneori cred că a murit, dar nu, aşa ceva nu se potriveşte cu temperamentul ei. Atunci prefer să mi-o închipui liberă, chiar dacă într-un fel a dispărut. Sau poate că e aici, tot timpul, sub ochii mei, printre celelalte, în apă, în bulboane, în bătaia vântului ce începe să se înteţească şi a frunzelor ce se aştern. Nu ştiu.

Am poreclit-o Fru-fru. Pentru că e graţioasă, pentru că îşi face toaleta de mai multe ori pe zi, cu agilitate şi precizie, cu oarecare greutate pe partea stângă, partea rănită. Fru-fru, pentru că are ochi frumoşi ce te privesc puţin pieziş, atenţi şi galeşi. Iar gâtul, ca tija unei flori. Fru-fru, pentru că e nervoasă, toată lumea o spune, chiar Pierre, directorul adăpostului, chiar şi Jeanne, şefa voluntarilor. Imprevizibilă, zic eu. Uneori încăpăţânată, prefăcându-se că nu mă cunoaşte. Alteori capabilă să gonească după mine cu o viteză uimitoare, ca şi cum aş magnetiza-o, literalmente. Cu siguranţă, îmi spun, mă vrea pentru ea, îi place vocea mea, undele pe care le eman. Sunt o persoană liniştită, hărăzită aşteptării, cum s-ar zice. Există oameni cărora le place asta, să fie aşteptaţi acolo unde au decis, sau nu, să vină. Îmi petrec vremea aşteptând, pe bune, de când o cunosc, o tot aştept, iar acum că a dispărut nu fac altceva decât să pândesc reîntoarcerea ei.

Pentru a reveni la perioada când eram împreună, precizez că atunci când nu era ocupată cu treburile ei mărunte, se odihnea într-un colţ, de fiecare dată altul. Era în stare să închidă ochii te miri unde, dovedind o încredere ce contrastează cu agitaţia ei din alte momente. E foarte simplu de înţeles, dorm cu ea, numai cu ea. Vreau să spun că mă întind pe covorul din salon sau pe iarbă în plină zi, că îmi permit asta: să nu fac nimic şi să aştept. O siestă. Dar o siestă atentă, o siestă cu ochii în patru, păstrând totuşi aparenţele. Atunci ea vine cu paşi mărunţi, prudenţi şi apoi dintr-odată se declanşează frenezia, e în părul meu, în urechi, în ochii pe care trebuie să-i ţin strâns închişi, plouă cu lovituri, e o dragoste nebună sau deloc. Uneori asta seamănă cu o pedeapsă, dar o pedeapsă care mă face să râd şi să plâng totodată, sunt potopită, cum nimeni altul n-o făcuse, de o grindină de sărutări, în sfârşit, de sărutări în felul ei. Ai fi zis că prin asta voia să exprime o dublă idee: vreau să te părăsesc, dar nu reuşesc s-o fac. E o fire complexă şi uneori are idei ciudate, ideile unei tinere persoane sălbatice care îşi caută calea între lumea ei şi a noastră, şi asta e o treabă grea, de discernământ, pe care numai ea ştie să o facă, să ia deciziile de fiecare zi, pentru că noi am putea s-o ţinem cu drag să ni se joace prin păr, la glezne sau în scobitura genunchilor.

Când spun noi, mă gândesc mai ales la mine. Trăiesc singură, dar este vorba despre noi. Mai ales de când ea a dispărut. Am nevoie de acest noi în viaţa mea. Mai există oare noi în vieţile noastre?

Şi mai este ceva. Fru-fru e oglinda gândurilor mele. Fapt tulburător pentru mine şi, fără îndoială, pentru ea, chiar dacă am grijă să păstrez discreţia în ceea ce o priveşte. Aveam grijă, ar trebui să spun. Să fii oglinda celeilalte e obositor din punct de vedere emoţional pentru amândouă, doar că eu pot vorbi despre asta, eu care mi-am oprit în loc viaţa pentru ea, vreme de şase luni, în speranţa că se va vindeca de tot. Dar nu s-a întâmplat aşa, nu chiar, există mereu ceva ce şchioapătă de când s-a rănit ea însăşi, la adăpostul unde a ajuns foarte tânără, împreună cu alte abandonate ca ea, se întâmpla chiar să fie confundate între ele, dar după o vreme s-a văzut că ea era singura rebelă, turbată să iasă, gata să-şi facă rău singură […]

Eu i-am descoperit tertipul, am văzut sângele pe ea, în adăpost. Am luat-o în braţe şi hop! Imediat a fost cu capul pe gâtul meu şi m-a sărutat nebuneşte în ureche. Nimeni n-a mai văzut vreodată aşa ceva, ai fi zis că a inventat maniera asta special pentru mine. Jeanne mi-a zis: „Te ia drept mama ei, du-o la tine“.

Annette n-ar fi zis aşa ceva, în niciun caz. Annette, stahanovista care respectă procedurile, pe care unii o numesc pe forum „super-Annette“, pentru a se pune bine cu ea, dar pe care Jeanne şi cu mine o poreclim între noi Superneta […]

Am deviat de la subiect. Vorbeam despre Jeanne, care îmi spunea, văzându-mă cu cea care nu se numea încă Fru-fru cum mă ciugulea cu pasiune, „te ia drept mama ei, du-o la tine“. Mama ei. Fru-fru a înţeles asta cu siguranţă, de-ndată ce i-am spălat şi îngrijit rana. După momentul acelei operaţii destul de traumatizante pentru ea, a început să mă iubească frenetic, ca şi cum în zilele acelea în care a străbătut în lung şi-n lat spaţiul ei ca o nebună lovindu-se până la sânge – acel sânge strălucitor care mă alertase –, ea căutase de fapt, mai mult decât libertatea, pe cineva care s-o iubească. Sau, pentru a evita cuvântul „a iubi“, sursa nenumăratelor neînţelegeri: pe cineva care să stabilească cu ea o LEGĂTURĂ PERSONALĂ.

Mai târziu i-am mărturisit lui Jeanne – nicidecum lui Pierre, care ne repetă mereu că nu trebuie să ne ataşăm –, că, acasă la mine, Fru-fru continua să-mi dea mii de pupici în nas, gură, urechi, cu o furie drăgăstoasă. Jeanne mi-a zis: „va rămâne cu tine pentru totdeauna“, iar eu am calculat imediat că durata medie de viaţă a ei corespundea cu anii ce-i mai aveam eu de trăit. Dar când plecam de-acasă ori din grădină, în fine, când nu mai era sub ochii mei, şmechera de ea îmi făcea infidelităţi. O ştergea spre fundul grădinii, traversa drumul pentru a se duce la pescarii instalaţi pe malul lacului şi se cuibărea pur şi simplu la picioarele lor. Într-o zi, pe când mergeam s-o caut, unul dintre ei mi-a strigat: „s-ar zice că m-a adoptat“. „Ah! nu!“ am făcut eu, „e a mea!“ De fapt, ea e a nimănui, se înţelege, dar pe-atunci iubea încă oamenii şi de aceea, în lipsa mea, traversa drumul în întâmpinarea lor. Eu mă temeam să nu o calce vreo maşină, sunt atâţia nebuni la volan, iar ea e micuţă, abia se vede. […]

Cea mai frumoasă surpriză, referitoare la Fru-fru, a venit graţie lui Manjou. Trebuia să plec s-o văd pe mama, să rămân cu ea o săptămână – sunt totuşi cinci sute de km –, şi aveam nevoie de cineva pentru Fru-fru, care o ducea mai bine, dar nu zbura, bătea doar din aripi, din când în când, ca pentru a-şi întări muşchii, ceea ce aprindea în inima mea o speranţă nebună. Dar de fiecare dată sfârşea prin a-şi strânge aripile, stânga vizibil slăbită, cu articulaţia căzută. O pasăre oarecum disimetrică. Iar eu îmi spuneam că reechilibrajul e iminent, că, mai devreme sau mai târziu, articulaţia rănită se va întări şi că cele două aripi se vor deschide fiecare la aceeaşi înălţime, gata pregătite să o ridice pe Fru-fru, să o trimită spre alte zări, pe care le speram nu prea îndepărtate, lacul învecinat, de exemplu. […]

Manjou a venit deci la mine, cu eternul ei rucsăcel ce nu conţinea mare lucru, îmi cumpărase nişte ciocolată din mica ei alocaţie, este genul femeii de treabă ce vrea să dăruiască întotdeauna fără a primi nimic în schimb. Acestea fiind spuse, perspectiva de a petrece o săptămână de vară pe malul lacului în loc să se învârtească în colivia ei din casa comunitară şi să nu poată ieşi pentru o plimbare fără a fi urmărită de protejatele ei avide de contact şi de pălăvrăgeli inutile, o încânta nespus. Îmi place să fiu singură, mi-a zis ea, nu-ţi face griji.

După ce i-am arătat camera – a mea, frumos rânduită pentru această ocazie –, i-am prezentat-o pe Fru-fru care stătea deoparte, la douăzeci de metri, pretinsa oră a siestei. Am explicat, pe ocolite, că trebuia să fie foarte calmă cu ea, să-i accepte momentele prelungite de inactivitate înainte ca ea să catadicsească a vă acorda favoarea prezenţei sale şi a vă răscoli părul, dacă, desigur, vă veţi întinde pe iarbă fără a face vreun gest.

M-am întors în casă pentru a-mi pregăti bagajul şi am văzut-o pe Manjou aşezându-se pe iarbă. Apoi întinzând-se pe jumătate. Apoi culcându-se şi închizând ochii. Iar Fru-fru, care până atunci se prefăcea că dormitează la douăzeci de metri, s-a scuturat dintr-o dată, s-a pus în mişcare, cu mersul ei legănat, şi cu cât se apropia de Manjou, cu atât accelera mai tare, aşa cum făcea cu mine când stăteam complet nemişcată. Iat-o acum, foarte aproape de Manjou, o mică ezitare, câteva lovituri cu ciocul în pulpe ca un fel de test, şi uite-o căţărându-se pe trupul firav, neclintit al lui Manjou, lansându-se cu fervoare la asaltul părului ei negru ca abanosul, mult mai bogat decât al meu, şi răscolind frenetic, captivată de această nouă întâlnire cu un craniu uman. Manjou nu se clintea deloc, uimitor de impasibilă, dar îi ghiceam zâmbetul, imens, şi ochii mereu închişi.

Mai târziu, după ce mi-am terminat bagajul, am văzut că stăteau amândouă într-o rână, lipite una de cealaltă şi le-am făcut o fotografie de la fereastra livingului. Eram pe deplin liniştită.

Săptămâna am petrecut-o la mama. Deznădejde în doză masivă. Din fericire, aveam un sms pe zi. Totul e bine, Fru-fru e adorabilă, ne înţelegem bine etc. Nu m-ar fi mirat dacă Manjou mi-ar fi zis că se culca afară în fiecare noapte pentru a neutraliza robotul lui France. Sau pur şi simplu pentru a vedea în bătaia lunii cum se albeşte spatele lui Fru-fru, imobilă, nepăsătoare faţă de primejdiile nocturne.

Şi apoi, în ziua reîntoarcerii mele, de-abia mi-am lăsat jos bagajul, că Manjou a alergat spre mine, din grădină, strigând: „A zburat, a zburat!“ Şi a adăugat: „ai zice că a vrut să-ţi facă un cadou pe când te întorci!“ Am intrat în grădină în viteză. Şi acolo am văzut-o pe Fru-fru a mea bătând viguros şi îndelung din aripi, aşa cum făcea uneori înainte de a pleca, nicio raţă în stare bună nu face aşa, o raţă în excelentă formă îşi ia zborul fără efort, dintr-o mişcare, înainte de a urma o traiectorie rectilinie şi de a se aşeza mai departe. Dar ea, ea a reuşit să decoleze prin forţa mişcărilor înverşunate, ca şi cum ar fi întors un mecanism uzat de vreme, a pornit legănându-se într-o manieră îngrijorătoare, aveam impresia că va cădea şi îşi va rupe o labă sau altceva, dar ea îşi păstra direcţia, oh, desigur, o direcţie foarte modestă: noi. Altfel spus, voia să facă un scurt înconjur şi să revină spre noi, ca la o demonstraţie cu avioane mici de turism pentru familiile reunite duminica sau cu ocazia vreunei sărbători estivale. Contrar suratelor ei care trasează bucle ample când nu se mulţumesc să zboare în linie dreaptă, Fru-fru a făcut deci acest mic tur stângaci, chiar puţin ridicol, asemeni unei patinatoare debutante care se lansează pentru prima oară, fapt înduioşător şi nu prea ortodox, îţi spui că mai este încă mult de lucru în perspectivă pentru ca asta să semene cu ceva. Dar iată: EA ZBURA, EA ŞTIA SĂ ZBOARE.

Evident lucru, mă gândeam că asta va dura pentru totdeauna. Manjou nu şi-a atribuit niciun merit. Pentru ea, Fru-fru a simţit, la minut, momentul întoarcerii mele şi a vrut să-mi facă un cadou. Care era şi un cadou pentru Manjou, se înţelege, un formidabil elan de gratitudine. Pe scurt, eram toate trei – îndrăznesc s-o spun apropo de Fru-fru însăşi, care după ce-a aterizat acrobatic de-a curmezişul, a venit spre noi cu un aer mândru – eram deci TRIUMFĂTOARE[…]

A doua zi şi în zilele următoare mă aşteptam ca Fru-fru să-mi refacă numărul ei de zbor. Ca în fiecare zi să dobândească mai multă siguranţă. Să ajungă de cealaltă parte a lacului. Aş fi acceptat chiar să o pierd, dacă era cu preţul unui zbor cu adevărat incomparabil, care să facă praf toate recordurile raţelor ce se bălăceau la distanţă şi cu care Fru-fru nu se amesteca niciodată. Visam pentru ea, de altminteri, să aibă un tovarăş, răţuşte. O viaţă normală, ce mai.

Dar nimic. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă nu am fi văzut-o, încremenite, făcându-şi numărul de acrobaţie. Ba chiar a dispărut la două zile după plecarea lui Manjou. Timp de două zile nu am mai văzut-o. Mă temeam de ce era mai rău. Sau mai bine: o întâlnire amoroasă pe malul lacului, de exemplu. Dar cum ea tot nu revenea, am întrebat pescarii, trecătorii, bicicliştii. Am făcut şi înconjurul lacului, de mai multe ori. Toate raţele şi răţoii erau deja împerecheaţi, şi încep devreme, toamna. Se bălăceau doi câte doi acolo unde, cu câteva săptămâni mai devreme, bântuiau malurile în grup, ca o clasă de copii ce studiază plantele, doar că raţele îşi mănâncă plantele, pasc algele şi scormonesc nămolul.[…]

Am revenit acasă încetinel, măcinată de emoţii contradictorii. Dar când am intrat în grădină, ce-am văzut? Fru-fru la poalele arborelui meu, unicul meu arbore, teiul meu. Nu se mişca, avea un aer ciudat, parcă îndurerată, deci nu era ea raţa care plutea liber în mijlocul lacului. M-am apropiat, i-am zis cuvinte afectuoase, nu s-a clintit, părea istovită. Am vrut s-o prind, să văd ce nu era în regulă. S-a îndreptat cu greutate, s-a dus puţin mai departe, şi atunci am văzut că aripa ei atârna iarăşi, ca înainte, ca şi cum totul trebuia luat de la capăt. Simţeam deznădejdea ei la fel cum o simţeam pe a mea. Ceva se înălţa şi recădea în vieţile noastre. Ceva nu-şi lua zborul. […]

Într-o dimineaţă, pe când mergeam s-o caut pe Fru-fru, s-o chem, mai degrabă, ori s-o invit să vină, o zăresc stând înfiptă în mijlocul grădinii, parcă nehotărâtă, o nehotărâre ce-mi părea, de la distanţă, sfâşietoare. Şi apoi, ca pentru a cugeta în largul ei, sau poate pentru că timpul aranjează bine lucrurile, ea s-a odihnit acolo toată ziua, dormind cu un ochi, aşa cum fac raţele. Iar eu am privit-o ore în şir de la fereastra mea, mic post de santinelă de unde îi vedeam profilul detaşându-se în zare, cu aripa ei stângă uşor atârnată.

În timp ce o observam, am înţeles semnificaţia imobilităţii ei. Ceva sau cineva era pe cale de a-i spune: a venit momentul alegerii între oameni şi adevărata ta viaţă, viaţa pentru care eşti născută. Atunci am decis să nu merg spre ea, să nu o mai chem „Fru-fru, Fru-fru“, cu mici zgomote din buze ce-i însoţesc numele. Voiam s-o las să aleagă singură, doar devenise mare alături de mine, cu aripile ce în sfârşit îi crescuseră, cu oglinda ei de raţă adultă, acel pătrat de pene albastru-tuciuriu ce contrastează cu maroniul deschis dimprejur, da, i se spune oglindă, şi asta îi venea bine ei, care reflecta toate trăirile mele, ei, care ajunsese, după multă răbdare şi nerăbdare, să devină cineva care ştie în sfârşit ce vrea. Dovada: de ceva vreme i se întâmpla să bată iar din aripi, ca pentru a-şi lua zborul sau a se convinge că va veni şi ziua aceea…iar eu speram, speram, mi-aş fi dorit atât de mult să revăd asta!

Pierre, care o examinase cu autoritatea lui de ornitolog, credea că va ajunge poate să zboare. Cât despre Jeanne, ea îmi spunea: e în stare de un miracol, cu caracterul ei. Oricum, o raţă care nu zboară poate înota, găsi un tovarăş, cloci ouăle, veghea asupra răţuştelor. Iar dacă nu le face pe toate astea sau dacă nimeni nu o vrea, poate chiar să rămână o pasăre solitară aşa cum sunt eu, solitară, supravieţuieşti singurătăţii, în fine sper, în orice caz încă nu am găsit-o moartă. Totuşi, în ziua aceea, ultima zi, ea s-a prefăcut că cugetă, apoi că doarme, apoi că se trezeşte şi, în cele din urmă, cu un mers hotărât, fără a arunca o singură privire în spate, a plecat spre fundul grădinii, a traversat strada asumându-şi riscurile şi s-a strecurat în apă.

Nu am mai revăzut-o niciodată.

(fragmente)

Traducere din limba franceză
de Rodica Lascu-Pop