a14

Medievistică şi modernitate

Alexander Baumgarten

A prezenta evoluţia planurilor de receptare ale unei perioade a istoriei gândirii înseamnă să gândeşti critic posibilităţile de dezvoltare ale domeniului. Acest lucru se petrece în cartea recentă a Catherinei König-Pralong, Médiévisme philosophique et raison moderne, ed. J. Vrin, Paris, 2016. Ea narează o istorie a descoperirii filosofiei medievale ca disciplină academică de studiu în perioada secolelor XVI-XIX. Asemenea abordări nu erau, până la cartea distinsei profesoare de la Fribourg, complet absente în câmpul medievisticii (vezi, de exemplu, importanta culegere de studii dirijată de R. Imbach şi A. Maierù pe această temă, din 1989). Dimpotrivă, ele au condus până în momentul de faţă la ideea că naşterea studiilor de filosofie medievală are loc în interiorul tradiţiei catolice, întrucâtva marcate de episodul contrareformei şi, de obicei, împotriva protestantismului şi a raţionalismului epocii moderne. Putem considera această teză, datorită argumentelor cărţii, drept una depăşită.

Volumul explică cum studiile de filosofie medievală se nasc în şcoala istoristă germană în secolul al XVIII-lea şi cum au parte de mai multe planuri de receptare, fie că este vorba despre cultura germană, fie că este vorba despre cea franceză. Totuşi, evoluţia disciplinei în aceste culturi (deşi cartea nu face o referire la mediul anglo-saxon, al cărui studiu ar putea da un al treilea palier de lectură, la rândul său foarte particular) este intim legată de ideologiile identitare ale lor şi variază potrivit reorientărilor acestora. Din ea aflăm cum mitografiile identitare ale acestor culturi se caută pe sine în istoria intelectuală a secolelor IX-XV, făcând adesea portretizări ale unor figuri medievale doar pentru a scrie o istorie favorabilă unei ideologii a momentului. De altfel, cartea este orientată, în cele patru capitole ale ei, spre prezentarea acestei logici mitografice, analizată pe patru cazuri distincte: o primă temă este descoperirea însăşi a medievismului filosofic, a doua – diferitele credite acordate aportului filosofiei arabe în fluxul gândirii medievale, a treia – avatarurile distincţiei dintre „mistic“ şi „scolastic“, folosite de istorici pentru a deosebi, de fapt, pe „terenul“ studiilor medievale, reprezentări despre sine ale modernităţii germane şi, respectiv, franceze, iar a patra – un strălucit studiu de caz privitor la figura lui Abélard, redescoperit şi editat de Victor Cousin în secolul al XIX-lea pentru a putea extinde în Evul Mediu ancorele unui raţionalism universitar francez relevant în secolul acestui istoric al filosofiei.

Astfel, iniţiativa enciclicei papale Aeterni Patris, care relansa la finele secolului al XIX-lea studiul filosofiei medievale (preponderent tomiste) devine – din moment inaugural – doar o consecinţă a unor dezbateri franco-germane de mai bine de trei secole în care filosofia medievală ia diferite chipuri, potrivit oportunităţii şi momentului. Dacă J. Brucker (în jurul anilor 1731-1736) este foarte tributar ideilor depreciative privitoare la filosofia medievală lansate de umanismul lui Petrarca sau Boccaccio, această percepţie evoluează într-o epocă antiscolastică franceză (pe motive de afirmare a raţionalismului) şi într-o epocă antiscolastică germană (pe motive de respingere a catolicismului). Abandonarea acestor poziţii aduce însă cu sine o redescoperire a filosofiei medievale pe teren francez (prin exaltarea raţionalismului lui Pierre Abélard) şi una pe teren german (unde Herder face apologia arabilor, ca rasă ariană de la care Europa medievală a avut enorm de împrumutat, şi până la Tenemann care, între alţii, lansează ideea originii, în filosofia medievală, a unui filon mistic separabil de tradiţia universitară, ca o rădăcină a identităţii germane). Desigur, ca în două tradiţii contigue, termenii se împrumută, iar Mme de Staël şi, mai târziu, Renan, transmit ideile filosofiei culturii dinspre Germania spre Franţa, tot aşa cum diviziunile germane ale acestei perioade sunt adesea tributare perioadelor dezvoltării franceze a scolasticii universitare.

Întreaga carte este un profund prilej de reflecţie asupra statutului acestei discipline, asupra locului ei central în care vedem azi filosofia greacă, identitatea de sine a modernilor şi, în fond, irepresibilul nostru instinct de afirmare a noutăţilor şi separaţiei acolo unde documentele ne arată continuităţi. Îmi imaginez că s-ar putea scrie, cândva, un frumos capitol de receptare a filosofiei medievale în cultura română care să ţină cont de această carte: unul care să spună cât de citit a fost Brucker şi ceilalţi istorici ai filosofiei la noi, cât de mult ne-am referit (adică) am citit, am editat, am transmis această filosofie fiind tributari pasiunilor de construcţie identitară franco-germană.