a10

„Căci despre om este vorba“

Irina Petraş

Varujan Vosganian se dovedeşte încă o dată atent, deopotrivă, la dimensiunea istorică, la cea simbolică şi la cea sentimental-umană. Am remarcat această triplă situare scripturală odată cu Cartea şoaptelor. Istoria era prezentă, cu toată tragedia pe care o încape; Simbolul se putea desprinde din fiecare pagină, în înţelesurile sale largi legate de ritual, memorie/amintire, mit necesar oricărei profunde interpretări a existenţei umane; Sentimentul şi Umanitatea vibrau în fiecare pagină, căci personajele sale au viaţă şi culoare, fior şi căldură. Mai spuneam atunci că romanul proba excelenta colaborare a mai multelor instrument(ar)e din zestrea lui V.V. Poetul a adus în carte ritmarea prelungă, cu accente de iamb fundamental. Politicianul a strunit, cu diplomaţie şi ştiinţă a relaţiilor cu oamenii, acutele istoriei cu pagini negre. Matematicianul a supravegheat construcţia, asigurându-i o impecabilă geometrie. Finanţistul a ales să echilibreze conturile ficţiunii şi ale realităţii – ambele fiind interpretări, în cele din urmă. În fine, armeanul a vibrat altfel, mai fin şi mai lucid, la alteritate, la singurătatea în mulţime. Se ivea tot atunci şi o întrebare, vag neîncrezătoare: ce poate urma Cărţii şoaptelor? Ei bine, întrebarea nu-şi mai are rostul. V. Vosganian a ştiut să rămână, în toate cărţile următoare, pe platoul înalt pe care şi l-a adjudecat prin excepţionala Carte a şoaptelor. Tot ce scrie argumentează ideea că secundarul, provincialul, regionalul sunt universale ori măcar universabile de îndată ce marea temă rămâne omenescul, iar cuvintele ştiu s-o slujească apelând la fineţea unor instrumente verbale cu multe carate estetice. Astfel, voi spune iarăşi, rezumând, că prozele din Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri sunt, fireşte, şi oglinda societăţii româneşti postdecembriste, dar niciunul dintre ingredientele care trimit la o realitate politico-socială contemporană nu e scos strident în prim-plan. Traduse, povestirile ar spune ceva important oricărui om de pe pământ. Realismul descrierilor e feroce, dar livrat în tonuri de tablou flamand, aşa încât grotescul emite semnale tandre pe lungimea de undă a umanului cu majusculă. Oglinzile aparent diforme prind în apele lor tot ceea ce e uitat în goana zilei: „De sus [de la înălţimea artei desăvârşite a povestirii], lumea începea să se vadă în toată limpezimea ei, reîntregită, rotundă…“ Această vedere oarecum de sus o regăseam în Cartea poemelor mele nescrise. Ceea ce proza spune cu vibrante tuşe vizionare, ţinând aproape de datul vieţii sub vremi, poemul re-spune experimentând libertatea viziunilor, emiţând ipoteze existenţiale şi redând poeziei „funcţia ei iniţială: aceea de a ne lega, prin cuvânt, de Marele Tot“ (Răzvan Voncu). Poemul e un labirint bogat, primitor, cu opţiuni multiple, cu rătăciri benefice ale sensurilor şi interpretărilor, refăcând o istorie personală şi de neam, deopotrivă.

Toate cărţile lui Varujan Vosganian aici pomenite sunt, în fond, despre identitate şi raportul ei cu alteritatea, despre apartenenţă şi moşteniri, despre limitele libertăţii de construcţie personală. Noua carte (Copiii războiului, roman, Iaşi: Editura Polirom, 2016, 552 pag.) e un „roman al României de la Al Doilea Război Mondial până la începutul anilor 2000“, cum s-a spus, dar e mult mai mult decât atât. Fin desenat, fundalul istoric rămâne fundal. El e ţesătura de condiţionări, contexte şi conjuncturi pe care omul îşi proiectează inevitabil existenţa. Copiii războiului focalizează pe întâmplări concrete pentru a pune în discuţie o mult mai largă paletă de răspunsuri la întrebarea „cine sunt eu şi de ce sunt într-un anumit fel“. Metoda/abilitatea prozatorului e, până la un punct, comparabilă cu cea a bătrânului bibliotecar alcătuitor de scrisori „general-umane“: „La şcoala de ofiţeri era un civil, un bătrân bibliotecar a cărui adevărată meserie, pe care o practicase cu folos înainte de război, era aceea de scriitor de scrisori. […] Bătrânul Enoaie avea scrisori tip pentru fiecare împrejurare. Nu trebuia decât să i te confesezi şi apoi să pui numele. Scrisoarea, până atunci anonimă, se transforma în sentimentul cel mai adânc al sufletului tău“. Imaginaţia enciclopedică a prozatorului lucrează cu un material uman îndelung ruminat, cu lecturi nenumărate ale ipostazelor lumii, aşa încât povestea cea nouă e o ţesătură cu desene pregnant umane, asumabilă în toate colţurile continentului trecut prin aceleaşi războaie. Iată câteva rânduri din secvenţa eliberării soldatului din prizonierat, veritabil concentrat de istorie politică: „Unul dintre americani îi făcu semn către ţarc. «Du-te, spuse. Azi o să plecaţi toţi de aici. Bucură-te». Soldatul simţi că ceva din el se chirceşte sub zdrenţele care nu-l mai puteau ascunde. Unul dintre deţinuţi, ridicat în capul oaselor, îl strigă pe nume. […] Cei care se treziseră deja se ridicau încet, scuturându-i şi pe alţii să se trezească. Se apropiară de el, la început neînţelegând. Cineva îi repetă numele, în mulţime se auzi un murmur. Ar fi trebuit să-i fie recunoscători, la apelul deţinuţilor el îi alegea pe cei care […] urmau să fie trimişi în camerele morţii. […] Se învârti în loc, privind cercul pe care deţinuţii îl făcuseră împrejurul lui. Când cercul se strânsese la doar câţiva paşi de el, unul, mai înalt, le făcu semn să se oprească. Îşi aminti de el, era un evreu ucrainean. Fusese adus odată cu prizonierii ruşi împuşcaţi în 1941. […] Ucraineanul pregetă o clipă în faţa acelui om atât de cunoscut, dar acoperit de zdrenţe ca şi ei. Vru să ştie până unde mergea asemănarea. Arătă spre braţul stâng al neamţului, care nu înţelese. Ucraineanul îşi ridică mâneca, lăsând să se vadă numărul întipărit pe braţ. Soldatul îşi lipi braţul de piept. Numărul lui nu era pe braţ, ci pe medalionul pe care îl ascunsese în magazia de haine, dar numărătorile erau diferite. Ucraineanul îşi acoperi braţul. Ca la un semn, cercul se strânse în jurul soldatului, mistuindu-l, se făcu atât de compact, încât oricare dintre ei putea fi centrul lui [s.m.]. Zorii străluceau cu toată puterea, luminile reflectoarelor se stinseseră. În gropile lor, morţii nu mai tresăreau. Învierea morţilor şi veacul ce avea să vie trebuiau să mai aştepte“.

E o doză retro în toate cărţile sale. Retro în sensul de situare modernistă, cu accent pe teme înalte, pe psihologii şi nuanţe de gând şi atitudine, cu construcţie migăloasă a frazei, căreia îi acordează îndelung strunele şi mesajele subtextuale. Copiii războiului sunt „ruine“ neluate în seamă de contabilizările ororilor războiului. Pe interogaţiile unuia dintre ei se sprijină panorama lumii postbelice, reconstituită în vecinătatea strânsă a individului, acolo unde oroarea are adevărata ei dimensiune. Ca în Războiul nu are chip de femeie, cartea Svetlanei Aleksievici, radiografia e a trăirilor, nu a evenimentelor. Matei Visarion primeşte o scrisoare tulburătoare de la tatăl necunoscut, tatăl de neînfrânt căci „singura lui greşeală eşti tu“: „Eu eram o amintire, ca şi parfumul părului mamei mele şi braţele ei calde, un fel de talisman agăţat de gât pentru un soldat care se putea pierde peste puţin timp, laolaltă cu el, îngropat în stepele ruseşti“. În răspunsurile lui rezumă viaţa sa de copil al războiului, umilit şi flămând („creşteam cu neînduplecare“), cu o mamă tânără care „căpătase aerul prăfuit şi mersul şleampăt al femeilor îmbătrânite înainte de vreme“. România de după război e hărţuită nu doar de urmele războiului, ci şi de spaimele cu care se instalează în viaţa oamenilor un regim al terorii. Apariţia târzie a veştilor dinspre tată nu mai poate vindeca nimic: „Tu ai ţinut neapărat să ne aduci aminte că exişti, fără să te gândeşti ce-o să însemne asta pentru noi. Să nu-mi spui că ai făcut-o pentru că ţi s-a făcut dor de noi sau pentru că, brusc, ai început să-ţi iubeşti fiul. Nu există justificare mai des invocată şi mai iluzorie pentru egoism decât iubirea“. Nici întâlnirea cu fratele neştiut, şi el copil al războiului, nu poate schimba trecutul. Ura acumulată în ani de umilinţă nu poate fi extirpată. Urmaş al tatălui său, copilul blond cu ochi albaştri – „nemţălăul!“ – a plătit greşeala unui necunoscut, el însuşi tânăr rătăcit în haosul declanşat de erorile/orgoliile altora. Indirect, romanul poate fi citit şi ca subtilă pledoarie pentru cunoaşterea şi asumarea trecutului, pentru o apartenenţă implicată, responsabilă, pentru amintire şi uitare, pentru rostul literaturii de a-şi aminti în locul nostru.