Ion Bogdan Lefter

Fişe, reflecţii, mărturii

„Macroculturale“

          Inevitabile banalităţi. Cadru general. Premize ale oricărei panoramări istorice.
E de ordinul evidenţei că nu sînt deloc uşor de făcut descrieri aşa-zicînd „macroculturale“: inventare, analize, evaluări ale unor fenomene sau ale unor perioade anume, fie că e vorba despre o întreagă epocă, de o orientare, de un deceniu sau doar şi de un singur an editorial ori artistic. Sînt procese ample şi complexe, cu mulţi parametri, de fapt necuantificabile, căci cum să „cîntăreşti“ cu precizie produsele atît de incerte, discutabile, mereu reinterpretabile şi reevaluabile ale creativităţii?
Pe de altă parte, operăm – totuşi – cu fel şi fel de reducţii şi de aproximaţii, altfel n-am putea face nici un fel de generalizări şi n-am mai discuta despre nimic altceva decît despre fapte culturale distincte, bob cu bob, fără a le mai compara şi fără a le integra în imagini de ansamblu.
Atari probleme de „macrocatalogare“ a trecutului şi le pun de obicei istoricii culturii, în efortul lor de descriere cît mai obiectivă posibil a ceea ce a fost, deci într-un scop esenţialmente ştiinţific. Însă cum ne raportăm la prezent? – de fapt, tot la trecut, dar la cel foarte apropiat, pînă ieri, pînă-n clipa abia scursă prin gîtul subţire al clepsidrei! Dificultăţile sporesc, descrierea e şi mai complicată, căci situaţia e fluidă, fenomenele sînt incomplete, cu contururile încă neclare, în curs de evoluţie către imagini care vor putea fi asemănătoare, dar şi destul de diferite – la limită, chiar radical diferite – de ceea ce lasă ele să se întrevadă pe moment.
Fireşte, depinde nu numai de natura obiectului, ci şi de profilul subiectului, al observatorului actualităţii culturale care se transformă instantaneu în istorie. Oricum, descrierile n-au cum să iasă concise, oricît de reductivi ne-am permite să fim. Există – da! – şi definiţii de o frază sau de un paragraf, dar ele decurg din explorări extinse şi sînt ininteligibile în absenţa acestora din urmă. Pe scurt şi foarte-ultra-reductiv: viaţa, istoria sînt prea complicate pentru a putea fi prinse într-o frază, într-un paragraf, într-o pagină, într-o carte, fie ea şi groasă cît uriaşele tomuri de mare savantlîc…

Recîştigarea libertăţii

          Am tot spus-o cu toţii, am şi scris despre asta, imediat după 22 decembrie 1989 şi de multe ori după aceea – şi mai reiau o dată: prăbuşirea regimului comunist a însemnat în primul rînd şi în primă instanţă recîştigarea libertăţii. Un nou tip de stat, o nouă legislaţie, o nouă economie şi o nouă piaţă concurenţială se construiesc în timp; dreptul de a spune public ce gîndeşti şi de a face ce vrei – în limitele legilor democratice! – îl trăieşti imediat şi întreg, „plenar“, ba chiar euforic, căci la ieşirea dintr-o dictatură libertatea are gustul extraordinar al fructului pînă atunci oprit şi atît de îndelung dorit. Drept care mai întîi a fost exprimarea directă, prin viu grai, în spaţiul public, pe străzi, la radio şi la televiziune, în ziare, în reviste. Fără cenzură politică. Libertatea vorbirii. A limbajului. A textului.

Revizuiri

          S-a vorbit mult în anii 1990 despre „revizuirea“ literaturii noastre din deceniile comuniste – de fapt a imaginii ei, a hărţii de epocă şi a evaluării perioadei. Din păcate, cu prea zgîrcită investiţie conceptuală şi aproape fără urmări. La aşa premiză simplă – concluzii simpliste: totul s-a rezumat la ideea că un nou context politic obligă la relectură, căci probabil că măcar o parte a cărţilor publicate într-o dictatură trebuie să fi fost marcate de restricţiile ei.
Însă atare operaţiune de „revizuire“ n-a avut cine ştie ce consecinţe, n-a modificat substanţial tabloul general şi ierarhiile, care şi-au văzut de ritmurile lor şi – mai ales – de criteriile lor de evoluţie, mai serioase, mai profunde, prelungind tendinţele de dinaintea prăbuşirii vechiului regim. Căci existase şi atunci – ca-ntotdeauna! – o dinamică a schimbărilor, a reaşezărilor, cu atît mai mult cu cît literatura şi întreaga noastră cultură treceau pragul dintre două epoci, intrînd efervescent în postmodernitate.

Dimov, Doamna Marina, Ileana, Irina

          Cum am mai povestit, îl cunoşteam pe Dimov de cînd, copil de şcoală, habar n-aveam ce scrie, probabil aflasem doar, la un moment dat, că tatăl Ilenei, colega mea de clasă, e „poet“. Pe urmă, crescînd mare, am început să înţeleg şi să-i frecventez. Mă reîntîlnisem cu Ileana la admiterea la Engleză şi, mai ales după ce m-am alăturat şi eu Cenaclului de Luni, m-au chemat pe la ei şi am ajuns să-i vizitez periodic. Erau de ani de zile foarte retraşi, nu se mai vedeau aproape cu nimeni şi-mi spuneau, el şi Doamna Marina, că eu eram singura lor legătură cu „lumea literară“, despre care mă tot rugau să le povestesc una-alta. Bineînţeles, îi ţineam la curent şi cu agitaţiunile de la Cenaclul de Luni, apoi le-am dus cărţile care au început să apară ş.a.m.d.
După ce Ileana s-a măritat şi a născut-o pe Irina, Dimov a devenit un bunic fascinat de minunea micii fiinţe ivite pe lume şi a şi scris mai multe Sonete pentru Irina. Mircea Cărtărescu a povestit şi el, într-un text sau două, apoi la Cafeneaua critică, despre silueta lui Dimov împingînd „landoul“ în care dormea sau gîngurea nepoata lui. Şi tot acolo, la Cafeneaua mea critică, într-o seară de evocare a marelui oniric, Nicolae Prelipceanu a descris şi el o scenă, o imagine, o fotogramă cu Dimov, într-o zi oarecare: aşezat pe „ciuperca“ de tablă cu funcţie utilitară (guri de răsuflare sau ce-or fi fost „ciupercile“ cu pricina, „plantate“ la tot pasul pe străzi?; oare mai există sau, în alte vremuri tehnologice, au dispărut?!…), în aşteptarea Irinei, care urma să iasă de la grădiniţă. „Fotogramele“ se leagă ca-ntr-o succesiune de „diapozitive“ sau ca-ntr-un „film“ cu bunicul Dimov, îmbătrînit, cu barba lui mare şi căruntă, întors în sine, în tăcerea în care se cufundase de la o vreme, şi căzut într-un soi de adoraţie faţă de Irina, faţă de miracolul inexplicabil al vieţii…

„Militantism“ şi substanţă critică

          Mi-a fost de multe ori acuzat „militantismul“: în termeni nu tocmai graţioşi, unii-alţii m-au catalogat drept „ideolog dogmatic al postmodernismului“ şi „propagandist al generaţiei ’80“, „apostol al corectitudinii politice“, „inflexibil“, „exclusivist“ etc.
Lăsînd fără replică dogmatismele reale din spatele unor asemenea alegaţii, cazurile de rea-voinţă, agendele adverse, am două contra-argumente.
Primul: un anumit grad de „militantism“ e implicit în orice critică de calitate, în sensul asumării şi reconfirmării continue a unei viziuni proprii; şi n-are cum să lipsească atunci cînd aplici un proiect intelectual mai riguros coagulat, într-un exerciţiu interpretativ „cu direcţie“, dacă nu chiar „de direcţie“. Dar substanţa efectivă a interpretării e dincolo de atitudinea mai mult ori mai puţin afişat-programatică. Nici o formă de critică adevărată nu poate fi reductibilă la „militantism“.
Apoi: e pur şi simplu neadevărat că m-aş fi ocupat doar de anumite subiecte. Am scris despre autori diverşi, din epoci şi din generaţii diferite, şi mi-am susţinut întotdeauna ideile pînă la nuanţă, în frazări atente la detalii, adeseori relativizante, lă­sînd deschise variante multiple de interpretare.
„Militantism“?! „Dogmatism“?!…

„Fericirea scrisului“

          Orice scriitor adevărat ştie că există o frenezie a aşternerii cuvintelor pe hîrtie; sau – mă rog – pe ecranul computerului! Starea asta complicată şi în mare măsură confuză căreia îi spunem uneori „fericire a scrisului“ are şi ceva de „plutire“, dar seamănă şi cu o „beţie“ sau cu o „mahmureală“, cu o ieşire din normalitatea cotidianului într-un plan paralel în care nu ştii cum să te orientezi, deşi – de fapt – tu l-ai instituit, l-ai modelat din cuvintele pe care le-ai aşezat în fraze noi, nemaiformulate de nimeni niciodată ca atare, e – vasăzică – propria ta creaţie. Uneori, simţi lucrurile astea în timp ce scrii, alteori după, cînd încerci să asimilezi ideea că ai făcut ce-ai făcut, că noile fraze, versuri, pagini, articole, capitole chiar există, chiar au prins corp, au devenit o realitate de care va trebui să ţii de-aici încolo cont. Le simţi – bunăoară – atunci cînd, recitind imediat ce-ai scris, ţi se pare că „ţi-a ieşit“, că „sună bine“, nici nu-ţi poţi explica pînă la capăt ce s-a-ntîmplat, cum de cuvintele alea s-au aşezat în ordinea aia, de parcă n-ai fi decis tu, nu ţii minte să fie „opera“ ta, nu tu le-ai rostit, ci o „străină gură“.
Sau poţi fi dezamăgit: nu-ţi place rezultatul, n-ai fost „inspirat“, ai fi putut mai mult, ai vrut ceva şi ţi-a ieşit altfel, e nevoie să revii, să reformulezi, să tai şi să adaugi. Şi te oboseşte reluarea, te simţi blocat, cauţi ieşiri şi nu le găseşti. Pînă… le găseşti! Dacă le găseşti!
Oboseala însoţindu-te uneori şi cînd „îţi iese“, într-un amestec de „epuizare fericită“, mai ales după eforturi mari, de pildă după o noapte de lucru, cînd doar mobilizarea interioară te ţine treaz, cînd se luminează de ziuă şi te opreşti, te retragi, încerci să te culci, disputat între sfîrşeala corpului şi intensitatea gîndirii şi a senzaţiilor, nedispuse să cedeze somnolenţei.
Evident, nu întotdeauna simţi aşa, adeseori nu, adeseori îţi faci meseria ca orice profesionist, din rutină, iar rezultatul poate să fie foarte onorabil, nu e exclus nici să „sune“ aproape la fel de „inspirat“ ca frazele însoţite mult mai rar de „fericirea scrisului“.
Alt tip de „fericire a creaţiei“, care nu mai ţine de „beatitudinea“ provocată de „transa inspiraţiei“, nu mai e instantanee şi minunat-insuportabil de intensă, dimpotrivă, se desfăşoară calmă, se extinde pe porţiuni întinse ale zilelor, lunilor, anilor, deceniilor, susţinîndu-te: fericire nu a „combustiei“ scrisului, ci a conştiinţei scrisului. Gîndul că ai făcut din asta sensul central şi integrator al vieţii tale îţi dă un sentiment foarte special de împlinire, te responsabilizează, îţi ascute simţurile, te stimulează să faci conexiuni multiple şi te împinge spre o înţelegere cuprinzătoare a lumii din jur. Sau spre iluzia ei…
Rămîne să ne întrebăm în ce fel influenţează aceste lucruri fericirea intensă, cea mai intensă, a anumitor momente din viaţa concretă. Oare tocmai pentru că scrii, pentru că, scriitor fiind, le trăieşti la o intensitate la care n-ai avea acces dacă n-ai putea-o exprima în cuvinte?
Formulez fraze prea patetice?! Fie! Poate că şi cuvintele mari, de care spiritele lucide se feresc din precauţie, din decenţă, cu conştiinţa că ele se erodează prin uz şi prin abuz, se cuvin asumate cîteodată…