a5

Poeme de Vera Medrea

Din iadul meu

nu mă salvează nici Orfeu
eu îmi iubesc suferinţa
o sorb precum pământul apa
din orbite-mi cresc flori
din gură mute panglici de cuvinte şerpuiesc
Hieronimus
te salut
din iadul meu
unde liniştea e infernală

Cu rana începe totul

poate în ceruri
poate între ele şi pământ
când buzele ei se apropie
se închide încet
în ea scufundată
povestea noastră
din marginile ei
se prelinge încet
o rază-ntunecată
de sânge
ori nimic
când se-nchide de tot
ah, oribil cuvânt –
ca unghia pe tablă,
accident
ce rămâne e
cicatricea
o rană ghemuită
pe veci

Rugăciunea unui necredincios

îmi îngrop braţul
nu-l mai pot întinde spre Tine
îmi tai urechea
nu-Ţi mai ascult vorba
îmi muşc limba nu mai am ce-Ţi spune
mâna cu care scriam
veştedă se usucă
ochii-mi orbit-au de câte lacrimi
ce au săpat albia
dintre gând şi inimă
lăsându-mă în întuneric
chiar acum
când totul se-nveleşte
în sărbătoare
când Tu nu mai eşti

Heilbronn 2015, aprilie,
Paştele ortodox

declinarea durerii

durere – fisura ce nu o pot opri
e firul de mătase ce fuge
culoarea ei e verzuie
mucegai
miroase a amnar lovit de dinţi
e fulger ce despică cerul
îţi taie ochiul
ea sună scrâşnit
ea sună dulce
vreau s-o păstrez
floare-aminte presată între file
din cartea ce
n-o mai găsesc

aprilie 16

liniştea e mare

între anotimpuri
atât de mare
aud razele soarelui –
atingând sticla fereastra
musca o izbeşte
cineva mătură în grădină –
ecou în cartier
aud cum verdele devine rugină
aud adâncul seninului – linişte albastră
e vară în toamnă
de câtă linişte
aud păianjenul urcând pe fir
cum strugurul se îndulceşte
cum o iubire se stinge
alta se-nfiripă liniştea o auzi
de la o vârstă-ncolo

aştept

cu inima – curte părăsită
cu porţile deschise bătând
vântul părul mi-1 flutură
pânză destrămată
peste gând
peste apele cui
salcie
despletită?
aştept