a17

Dan Zbuchea

Hoţii

Erau trecuţi bine ţiganii cu şatra de sat, când potera i-a ajuns şi i-a oprit cu urlete. I-au oprit în mijlocul drumului, începe a povesti moş Covrig, îndoit tot de spate, fără să ridice capul din pământ. Stătea pe jilţul mic şi tot scuipa mărunt printre picioarele lui deşirate, îmbrăcate în nişte pantaloni subţiri, plini de petece, tot de alte culori. Începea să se lase frigul pe afară. Pe seară trebuia aprins focul, nu se mai putea sta în cocioabă fără să o încălzeşti. Moşul stătea cu picioarele goale. Ţigănimea zgribulea adunată în jurul lui. Cerul era cenuşiu. Ultimele raze de lumină se pierdeau, mâncate de întunericul care începea să se întindă hotărât. Astăzi povestea a început fără de veste. Cei care erau strânşi laolaltă veniră pentru a-şi mai descărca sufletul unul altuia. Au amuţit toţi când a început moşul a povesti. Le povestea din ce auzise demult, de la cei bătrâni, de la cei care nu mai sunt. Trecutul, apropiat sau îndepărtat, era la fel de fantomatic, amestecat în vorbele moşului. Ce le relata moşul părea a fi pierdut iremediabil într-o negură de nepătruns. El le-a trăit, el le-a văzut şi auzit şi cei din prezent aveau doar beneficiul ascultării, nicicum nu ar fi putut să adauge ceva pe deasupra.
Acolo, se auzi din nou glasul lui Covrig, în mijlocul drumului, i-au împresurat poteraşii şi i-au dat jos pe toţi din corturi. Caravana avea vreo şapte-opt căruţe, acoperite toate cu foaie de cort. Plecase de mai puţin de o oră din satul în care a oprit de a înnoptat şi şi-au făcut rostul de merinde. Mergea molcom, nu se grăbea nicăieri, aşa cum făceau ei de fiecare dată. Tobar, capul ţiganilor, mâna prima căruţă din alai. Era singur pe capră şi căuta în zare. Calea li se deschidea în faţă fără de obstacol. Încă două zile om mai putea merge cu merindea ce o avem, îşi zicea, plescăind mulţumit. Puradeii îi chiuiau veseloşi în căruţă. Se jucau în lumea lor, fără să le pese de hodorogitul căruţei care abia stătea adunată la încheieturile slăbite de drum şi de vreme. Doria era abia născută. Singura dintre femeile caravanei de la care primise un plod după lungă vreme. Cel dinainte care a fost adus pe lume în şatra lor, era deja mărişor, înţărcat de mă-sa. Numai ce nu va începe şi el să se hârjonească cu ceilalţi puradei. Nu va mai fi mult timp până atunci. Şi trebuia să îi ia unul locul, să aibă ţigăncile pe cine să ţină în braţe şi să poarte pe la ţâţe. Unde s-a mai văzut şatră fără copil de ţâţă? Le-a rânduit Domnul şi a adus Doria suflet pe lume, ca să le stoarcă boierilor ăi mari niscaiva milă pentru amărăciunea lor. Şi ştia Tobar că odată ce le va stârni mila, şi mâna lor va lăsa să pice mai mult. Cei care aveau puţin se înduplecau şi îşi rupeau de la gură, să le lase şi lor ceva. Cei care aveau mult dădeau mai mult decât ar fi dat în obicei. Totul numai pentru că vedeau un puradel neajutorat în braţele mă-sii cele întinse de cât l-a purtat. Pentru asta a aşteptat mai tare ca orice să iasă pruncul la lumină. După cum arăta pruncul, nu avea prea mult timp. Câteva zile, poate, dar până-ntr-o săptămână. Sunt cu unul în plus şi încă nu au apucat să se petreacă. „Mare chiuială şi chef va fi. Vom face un foc de cinste şi ne vom bucura cu toţii, numai de-om ajunge la un loc mai tihnit“, îşi zicea ţiganul, simţindu-se în putere şi blagoslovit. Liniştea îi fu spartă dintr-odată de ropote şi strigături ce se apropiau şi se înteţeau. Întorcând capul, văzu tot praful drumului ridicat şi, amestecat în el, vreo zece călăreţi înţoliţi în uniforme, apropiindu-se de caravană. Să fugă de ei nu putea să se gândească. Îşi mai prelungea timpul cu câteva minute, aşa încât, socoti că e mai sănătos să rămână în pasul lui. Nu peste mult, călăreţii i-au şi ajuns.
– Staţi, nu mai mişcaţi nici un pas, că vă-mpuşcăm fără să aşteptăm, auzi strigându-se.
I-a îngheţat sângele-n vine şi picioarele nu îl mai serveau. Erau aşa de moi, că nu mai simţea că sunt ale lui. Nu mai vedea nimic pe unde se uita, se înnegrise împrejur. Era potera. Ce o fi având cu ei să îi încolţească aşa, în drumul mare? Gândurile i se amestecau în minte. Nu putea să se adune. Buza de jos începuse să i se mişte necontrolat. Ochii i se măriseră şi ieşiră speriaţi din orbite. Până să clipească, poteraşii făcură cerc în jurul caravanei.
– Dar, ce am făcut creştini, de ne înhăţaţi aşa, se trezi Tobar a întreba.
Drept răspuns primise o cravaşă peste cap de la cel mai apropiat dintre cei zece oameni care i-au ajuns din urmă. În aceeaşi clipă o durere subţire l-a străbătut prin tot corpul şi l-a dărâmat de unde era aşezat. A picat chircit în marginea drumului. N-a apucat să gândească să se ridice, că o ploaie de cizme se prelinse asupra sa, lovindu-l pe unde se nimerea mai bine.
– Staţi, mă, să nu îl omorâm de tot, se auzi glasul unuia dintre cei care loveau.
La momentul acesta l-au cules de pe jos şi l-au luat de guler:
– Ce ai făcut, mă jigodie? Tot tu ne întrebi, se auzi al doilea glas gros. Lasă că ne vei spune tu, că nu om sta aici să ne pierdem toată ziua cu tine.
– Dar nu am furat nimic şi nici alt rău n-am făcut la careva.
– N-ai furat nimic, zici, ai? Ca toţi parşivii eşti şi tu. Fără bătaie nu vrei să recunoşti. Las că te-om învăţa noi cu adevărul. Până vei scăpa din mâinile noastre vei recunoaşte şi ce au furat strămoşii tăi. Te-om frăgezi noi.
Şi cum zise, aşa şi făcu. Jandarmul îi cârpi o palmă peste ceafă. În avântul ce şi-l luase îi căzu chipiul din dotare de pe cap. Fără să ia în seamă că rămase în echipament incomplet, continua să îşi respecte datoria de serviciu, aplicând corecţii ţiganului, până ce aproape i se tăie suflarea. Soarele vostru de oropsiţi, înjură printre dinţii strânşi, simţind că şi-a făcut meseria aşa cum trebuie.
– Ieşiţi cu toţii, până nu vom sui noi după voi, că mai amar va fi de pielea voastră atunci, strigă un glas piţigăiat şi nervos.
Era căpetenia jandarmilor, suit pe un cal sur, care n-avea astâmpăr. Nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani, dar părul rar şi mustaţa încărunţită îl arătau mult mai în etate. Era aprins la faţă şi încruntat la fiecare cută de piele. Din ochii verzui scăpărau stropi de venin. Numai uitându-te la el, te stricai de fire. Calul încălecat sufla cu şuier, fără să stea o clipă locului. Se mişca într-o parte şi în alta, trăgând de dârlogi şi mestecând zăbala cu spuma albă şi groasă ce i se prelingea din gură. Aştepta un semnal cât de mic ca să o rupă iar la goană. Cursa pe care a făcut-o din sat nu a fost îndeajuns ca să îl obosească. Abia apucase să se întindă, că stăpânul l-a şi oprit. Era încălzit şi oprirea aceasta, în larmă şi aglomeraţie nu i se potrivea defel.
Când auzi comanda, Tobar se încordă şi îşi scoase tot aerul din plămâni într-un strigăt sugrumat: „Doriaaa“. Doria era o ţigăncuţă slabă, scăzută, tânără, abia poate avea 15 ani. Presimţi ceva rău în oprirea asta şi tremura, strângându-şi pruncul la sân. A ieşit la lumină cu un băieţel, mic, roş, numai cât un păpuşoi. Unul dintre jandarmi îi smulse pruncul şi o trase şi pe ea jos din căruţă. O ţigancă mai bătrână, care îi stătea fetei alături, sări numaidecât în urma ei.
– Ţie-te Dumnezeu, creştine. Las-o, om bun, nu o nenoroci, că-i abia fătată, se jeluia ţiganca bătrână încontinuu.
Cele două femei au fost primele smulse din corturi. Pruncul scâncea peste vacarm, de îl puteai auzi până în zare. Mumă-sa, însă, nu mai putea căuta de el. Ţiganii începură să îşi arate nasurile din adăposturile mişcătoare, mai întâi din curiozitate. Erau buimăciţi şi nu pricepeau nimic din larma care s-a pornit afară. Unii din ei ieşiră fără să mai ezite, sărind cu picioarele goale în colbul drumului. De cum au dat cu ochii de poteraşi şi de fata cu pruncul, au început a se tângui şi să facă mai mult tărăboi. Se porni o gălăgie generală, de nu se mai putea înţelege om cu om.
– Jos, jos, dezbracă-te de tot… şi cămaşa şi… şi poalele! răcnea căpetenia jandarmilor către biata fată, jigărită şi umedă de lacrimile ce i se amestecau pe faţă cu căneala de pe mâini, când încerca să se şteargă.
Glasul slab al ţigăncii se desluşeşte întretăiat, scăzut:
– Mi-i ruşine domnule… Fă-ţi o bunătate, Dumnezeu te alduiască… Mi-i ruşine…
Nu primi nici un răspuns în-afara unei priviri îngheţate din ochii strânşi şi plini de ură ai celui în uniformă. Văzând că fata ezită, omul întinse mâna şi trase el cămaşa care nu voia să iasă, nici să se rupă. Asta îl irită şi mai tare, aşa încât scoase un briceag să îşi uşureze treaba. De sub materialul cămăşii i se arătă pielea vineţie. Ţigăncuşa era fragedă, sânii îi erau plini, tremura din toate încheieturile, cu spasme şi sughiţuri. Oasele umerilor mici împungeau în sus, ridicaţi, din instinct de apărare. Pentru un moment, i se făcu milă. Era atât de plăpândă, ea însăşi un copil. Ar fi putut spune că e chiar fiică-sa, fără ca cineva să îl contrazică. Nu apucase să îşi lăţească şoldurile şi să îşi rotunjească formele, că a şi turnat un copil. S-a scuturat repede şi l-a cuprins iar scârba. E şi ea parte din gloata de sălbatici, de nespălaţi fără morală. Nu greşeşte cu nimic să le aplice o corecţie să o ţină minte. Ba, poate, ar trebui să şi profite de trupul ei. E sigur măcar că nu a început-o el. O privi cum stătea acolo, goală şi neputincioasă. Mintea i se înfierbânta la vederea unei prăzi fără putere a se opune. Scâncetele pruncului nu conteneau. Tovarăşii de lucru au trecut să scormonească prin căruţe, aruncând pe jos toată agoniseala amărâţilor.
– Nu găsim nimic, căpitane, strigă unul dintre jandarmi.
Ţiganii se învârteau scheunând şi plângând în jurul căruţelor pentru necazul pe care li-l făceau oamenii de ordine. Nu ştiau cum să se ferească mai bine şi să-şi ocrotească propria piele. Doria continua să se tânguie:
– Mi-i ruşine domnule… mi-i ruşine… Glasul îi scădea tot mai tare, până când au rămas numai nişte sforăituri răguşite. Îşi consuma energia fără rost. Nimeni nu o asculta. Jandarmii îşi vedeau neînduplecat de treabă, mai departe.
Aşa a stat biata fată tot timpul cât a durat percheziţia. Goală şi ruşinată, la marginea drumului, în spatele unei căruţe. Într-un târziu, până la lăsarea întunericului, au plecat şi poteraşii. Şi-au îndestulat ei străicuţele cu merindele caravanei. N-au găsit altceva de valoare pentru care să îi numească hoţi şi să îi lege.
Nu peste mult timp a început războiul ăl mare şi tot satul acela s-a prăpădit, trecut prin foc, continuă domol, moş Covrig. L-a şters de pe faţa pământului urgia care s-a abătut peste ţară. Nici Cel de sus nu s-a îndurat de toate ce s-au petrecut. S-au dus cu toţii cei de atunci, nărozi şi oameni vrednici. Povestea asta o ştiu de la mama mea, Dumnezeu să o primească în sânurile lui cele veşnice. Copilul cel roş, născut în şatra ţiganilor eram chiar eu.