a15

Emanuel Modoc

De la jurnal de emigrant la manualul micului anarhist

          Dacă la începutul deceniului au existat câteva volume de debut care au reuşit să retrezească apetitul pentru cronica de întâmpinare (mă gândesc la momentul 2011, când Andrei Dósa debutează cu excelentul Când va veni ceea ce este desăvârşit, publicat la Tracus Arte, apoi la Anatol Grosu, cu Epistola din Filipeni, publicat în 2012 la Max Blecher şi, în fine, la Spre sud, la Lăceni al lui Ştefan Baghiu, publicat la Cartea Românească, volum al cărui dosar de receptare poate concura cu cele mai bine cotate volume douămiiste), atenţia acordată debuturilor a scăzut simţitor, începând cu anul 2014. Discursul critic s-a concentrat, în schimb, începând cu ultimii trei ani, asupra volumelor aşa-zicând „de confirmare“, fie că vorbim despre nordul e o stare de spirit al lui Gabi Eftimie (2014), Eschiva lui Vlad Drăgoi (2015) sau Instalaţia (Alex Văsieş) şi Dialectica urşilor (Radu Niţescu), apărute anul trecut. O serie de motive ar putea explica acest fenomen: pe de-o parte, maturitatea volumelor autorilor din urmă eclipsează încercările debutanţilor, ceea ce generează, dacă nu o nouă, stranie anxietate a influenţei, atunci măcar o anxietate a performanţei, iar pe de altă parte tehnicismul vădit, care caracterizează volumele ultimilor ani, ajunge să stabilească o normă relativ nerealistă pentru cei aflaţi în preajma debutului. Ferindu-se de „greşelile începătorului“, debutantul ultimilor ani alunecă într-o poezie care abia îndrăzneşte să promită, demonstrând doar tehnică şi precauţie, fără să livreze şi la capitolul originalitate.
Nu diferit se comportă şi Ciprian Popescu în volumul său de debut, Mile End, câştigător al concursului de debut organizat de Max Blecher şi al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ (Opera Prima). Demonstrând, cu asupra de măsură, că are exerciţiul poeziei milenariste, Ciprian Popescu bifează toate categoriile unui volum de debut reuşit, dar fără a depăşi barierele promisiunii imediate. Tematic, volumul poate fi aşezat în vecinătatea celei de-a doua plachete publicate de Andrei Dósa, American Experience. Avem de-a face cu zona poeziei de emigrant, în care experienţa migraţiei reprezintă suportul ontologic pe care autorul îşi construieşte discursul, în general unul revoltat. Personajul central ia chipul unui alienat veşnic revoltat, pentru care experienţa emigrării însumează o suită de şocuri culturale menite a-l transforma într-un rebel permanent. De altfel, tiparele sunt cât se poate de previzibile: locul de muncă e cu precădere represiv, prietenii sunt total inexistenţi, capitalismul este fundamental deziluzionant, vecinii sunt îndeobşte respingători, oraşul e fatalmente alienant şi, deasupra tuturor lucrurilor, prezenţa infatigabilă a locului comun, prin care autorul descrie toate aceste stări şi elemente: „Cu scîrba-n creştere faţă de munca în vînzări şi naveta pe lîngă biserica romano-catolică din Vingra unde locuiau srilankezul expat, dar şi gaborul negociator, două lipitori care aveau în comun dragostea pentru cuvîntul cretin oportunitate. Şi-au dorit doar familie, Merţane, goldane (bani). Bani“. Dimensiunea vie şi amplă a dezolării se decodifică permanent în interiorul textelor, atât în pasajele de proză, cât şi în poeme. Calitativ, ambele discursuri se păstrează la aceleaşi cote, neputând diferenţia între ele decât prin tăieturile intenţionale în versuri. Nimic nu scapă decorului dezolant: „la şapte jumătate dimineaţa/ te trezeşti cu o durere/ la pancreas/ poate e ficatul sau fierea// alcoolul separă apele de junk// avansezi puncte de vedere/ deznădejdea îţi curge/ prin ţevi// ai capul înfofolit în grijile/ ce te fut pe repeat/ gînduri de-astea de sechelat// logoree fals (sic!) şi umbli/ după răspunsuri plus/ moartea ca un animal îngheţat/ pe care-l iei în braţe/ pe caniculă“.
Stilistic, volumul testează mai multe registre, de la neoexpresionism („ulceraţiile unui soare sfâşietor“, „un şoarece care ronţăie hărţile corpului tău“) la biografismul cotidianist. Când minimalist, când expansiv, când vitriolic, când placid, Ciprian Popescu încearcă să marcheze în toate porţile. Nici cheia ludică nu scapă debutantului, de pildă prezenţa reconcilierii cu monstruoasa rutină în poemul Ziua 6, care reface un poem scris pentru copii, reprezintă un mic tur de forţă în dibăcie prozodică prin pastişă barbiană („zgomot de melcofalling în chiuvetă şi cochilii sparte/ ca versurile de natură onctuoasă din ultima mea carte/ cam dup-un ceas (în timpul lor) şase antene/ cu ochii-nfipţi în vârf şi-aspect bizar de vene/ amuşină chiuveta şi-al palmei mele pod/ se mişcă lent, (pe)semne, obicei gasteropod“). Atunci când ţine morţiş să exploateze atmosfera străinătăţii alienante, devine puţin prea evident şi demonstrativ: „diplomaţie umor şi agitaţie/ în conferinţele de pe 1-877-xxxx/ un training agile o improvizaţie/ boyfriends – un ex un igrec un ics// prep work-ul e uber-important/ vine tăios feed-back-ul/ vorbeşte rar piticul-aghiotant/ drogatul ne-nţepat cu acul// vom lupta!/ vom face totul!/ ca să fie muuult mai bine/ pentru Ei pentru Stakeholderi/ pentru fabrici limuzine“. Ironia e, şi ea, după cum ar spune-o chiar autorul, puţin cam „on the nose“ („carnea de credit“, „lindicele dow jones“).
Cele mai bune momente rămân, totuşi, cele în care revolta e fie absentă, fie trecută în subsidiarul discursului, fie că vorbim de momente de expansivitate („strălucea periferia/ prin ferestrele epocii pre-termopane/ în cartierul Pipirig în zona Cambogia/ rula noua revoluţie culturală noaptea/ viu ardeau imaginile foiletonului porno suedez/ importat de patronii televiziunii locale/ noii stăpîni ai oraşului/ cablat în anii ’90 la satelit/ după modelul socialist nordic/ versiunea umană a modelului specialist“), sau de cele în care personajul central abordează probleme identitare („Copiii mei nu apreciază cinema-ul european/ Nu le-a plăcut, s-au plictisit./ Eu, nu ştiu de ce, încă mă simt european şi încerc să-i fac şi pe ei măcar puţin europeni./ S-au plictisit şi de mine, cel care pretinde că-i educă european./ Dar îmi spun că mă iubesc aşa cum sînt./ Veţi întreba – ce înseamnă să fii european?/ Nu ştiu. Poate e doar o zi în care n-am alt răspuns./ Ce nu vreau să înţeleg eu e că, în curînd, ei mă vor/ Respinge ca pe-un corp străin, european. Un exit./ Aşa cum şi eu mi-am respins părinţii, ţara, Europa“).
Trăgând linie, Ciprian Popescu e un autor deosebit de eclectic. În multe privinţe, al său Mile End depăşeşte, în intenţie, aspiraţiile volumului lui Andrei Dósa din 2013, dedicat experienţei americane. Cu toate acestea, suprasaturaţia tematică a volumului, precum şi momentele, deloc opace, de ostentaţie, vizibile la nivelul revoltei sociale, dublate de imposibilitatea reîntoarcerii (clişeul emigrantului, la urma urmei) fac ca lectura volumului să se desfăşoare lent şi obositor. În aceste condiţii, Mile End, cu toate momentele lui bune, e un volum care pare să epuizeze, din start, toate resorturile creative ale autorului.