a7
Să iubeşti pe aproapele tău
Paul Aretzu
Este o iarnă cumplită, ca în copilărie, cu viscole, cu ger mare. O găinuşă, dintre cele trei pe care le avem, ouă, spre satisfacţia Evei, care vrea să crească dintr-odată, să fie puternică precum personajele pe care le vede zilnic în desene animate. De câte ori stăm la masă, care se lungeşte dincolo de o oră, din pricina lentorii cu care mănâncă, laud proprietăţile nutritive ale laptelui, ale ouălor, ale icrelor, ale ficăţeilor prăjiţi…, după cum e cazul. Într-o zi, când am rămas blocaţi cu sania în zăpadă, în mijlocul oraşului, şi când doi oameni au sărit să ne ajute, împingând din greu, Eva a zis: Domnii ăştia, pardon, aceştia, nu prea au mâncat spanac.
Spuneam că e un ger atât de mare încât crapă oul în cuibar. În aceste zile, mai fug „la Pădure“, unde pot lucra în linişte. Am cărat acolo aproape toate cărţile. Mii de cărţi. Afară sunt nămeţi, urlă viscolul spulberând firişoare de gheaţă, pădurea, în jur, este schingiuită în fel şi chip. Înăuntru, încălzindu-mă la un radiator care nu dă căldură decât pe o singură poziţie, mă simt înconjurat de murmurul, de freamătul culturii lumii. Senzaţia este cea de odihnă paradoxală, într-un curs infinit. Un prieten mi-a spus într-o zi: Aş fi vrut să nu fi scris nimic, să fi avut o existenţă exclusiv contemplativă. La vârsta mea, pot fi surd şi orb la lumea veşnic agitată, şi avid de experienţe livreşti.
*
Pe strada Traian, am prins iarna de pomină, din 1954, când zăpada era mai înaltă decât gardurile şi chiar decât casele. Se circula, atunci, pe străzi, prin labirinturi săpate prin ninsoare. Murise Stalin, oamenii se bucurau. Nu ştiam ce va urma. Creşteam, pe vremea aceea, câte un porc, pentru trebuinţele familiei. Porcul din acel an crescuse foarte mare, dar scăpase netăiat de Crăciun, şi mai prinsese un an de viaţă. Crescuse uriaş, lung, înalt cât un măgar şi cu nişte colţi de porc mistreţ. Singura pe care o recunoştea de stăpână era bunica, pe ceilalţi fugărindu-i prin toată curtea. Au venit vreo doi-trei oameni să-l taie, dar n-au ştiut cum să plece mai repede când au dat cu ochii de el. Era, într-adevăr, înspăimântător, când începea să grohăie şi să-şi agite râtul. Într-o zi, a strigat un om la poartă. A întrebat: Domne, nu vă supăraţi, nu vreţi să vă tai porcul? Cum să nu! Dar te încumeţi? Domne, pe mine m-a muşcat, odată, un porc şi de atunci am promis să mă răzbun. Cum aud de vreun porc de tăiat, mă şi prezint. A intrat cu mâinile goale. Avea la curea un iatagan. Porcul s-a năpustit, omul l-a evitat, a sărit sprinten în spatele lui şi l-a apucat de coadă. L-a învârtit, până l-a ameţit şi l-a pus jos. Atunci, s-a repezit şi i-a înfipt cuţitul în beregată. S-a mai ridicat porcul, s-a mai smucit, dar degeaba. Dintr-odată, a murit. I-au pus o drugă de porumb între fălci, ca să plece sătul.
*
Mama îşi aduce aminte de vremurile tulburi ale instalării comunismului: Oamenii cei mai apropiaţi se transformau peste noapte în duşmani înverşunaţi. Rudele cu care te ajutaseşi veneau să te scoată din casă sau să te linşeze. Tata luase un copilandru abandonat, pe Costache, îl spălase, îl dusese la şcoală, dar nu vrusese să înveţe carte, îl îmbrăcase, îi dăduse să mănânce. El, în schimb, trebuia să aibă grijă de vite. Când se făcuse om în toată firea, îl cununase cu o tânără cu care se înţelegea şi îi dăduse şi dotă, un pogon de pământ arabil şi un pogon de pădure şi o viţică. Primul care a vrut să o aresteze pe mama – tata murise de boală – a fost Costache. Se făcuse dintr-odată comunist şi era cel mai zurbagiu din sat. Făcuse listă cu toţi cei care trebuiau arestaţi. Era supărat că nu învăţase carte, fiindcă, dacă ar fi ştiut măcar să se iscălească, ar fi ajuns primar. Bunica a fost avertizată de planurile lui Costache şi a fugit pe jos, mai bine de douăzeci de kilometri, de la Ghizdăveşti la Caracal, unde a stat ascunsă. Pe Costache, noile organe l-au pus om de serviciu la primărie. Iarna, a luat un car şi, trecând din casă în casă, a adunat toate icoanele din sat, ca să combată misticismul. Le rupea în două şi le punea, apoi, pe foc, într-un godin din camera în care făcea de gardă noaptea. Umbla numai beat şi se certa cu sfinţii din icoane, după care îi pedepsea prin ardere. Într-o noapte a adormit cu uşa de la godin deschisă, ca să îşi încălzească tălpile, o scânteie a sărit şi toată primăria a ars ca o torţă. Mult timp s-au auzit răcnetele lui Costache din mijlocul vâlvătăilor, dar nimeni nu s-a clintit să intre şi să-l scoată. O numea pe bunica exploatatoare şi îi promisese că dacă o prinde o omoară. Însă n-a mai apucat.
(Fragmente dintr-un roman în lucru)