a27

Calea Oilor 157

Dan Gulea

Un metru mai sus sau mai jos, nu contează; adică lungimea egală cu 1.650.763,73 lungimi de undă în vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelele 2p10 şi 5d5 ale atomului de kripton 86. Acesta e un metru; definiţia lui. Aşa scrie pe o agendă, la început. Şi distanţele în kilometri dintre principalele oraşe din România, şi prefixele telefonice din alte judeţe, submultiplii altor unităţi. Dar atomul de plumb nu are şi el straturile sale, 2p-ul său ce aşteaptă să fie numărat? De fier? Sau metrul lichidelor, al gazelor, al cui se mai nimereşte?

Poate că nu.

Nici metrul trăsurilor, al petrolului, al puţurilor de ciment, de cherestea, pentru tricotaje sau stîlpi de iluminat.

Apetenţa noastră pentru eroi: generalul Ioan Dragalina, rănit de un glonţ în maşină, pe Valea Jiului, este operat cîteva săptămîni mai tîrziu, după ce ajunge la Bucureşti. I se amputează braţul, dar septicemia nu mai putea fi oprită. Un erou român, la căpătîiul căruia au stat regi şi prinţi.

Gheorghe Doja, secuiul aprig al secolului XVI, ce ţine piept armatelor nobililor, dar este învins prin trădare. Piesă importantă din viziunea de clasă asupra istoriei: micul nobil ce organizează ţăranii în lupta lor împotriva clasei exploatatoare. Un secui printre noi, ce a coborît din Ţara Sa pentru a veghea peste munţi, aici.

Pospaiul istoriei-propagandă pentru a acoperi o realitate prezentă în limbajul vorbit: Calea Oilor rămîne Calea Oilor. „De ce la plural?“, întreba o prietenă, nu era suficient „a oii“, „că doar nu venea o singură oaie?“ La munte se duceau probabil mai multe – se întorcea una singură? Pe Oilor, din Cîmpinii, spre Obor.

„…un drum de ţară nepietruit şi cu aspect rustic şi cu multe urme ale transhumanţei […] partea nordică este puţin locuită şi mărginindu-se cu păşuni şi mici luminişuri de crîng. Partea sudică este mărginită de curţi mari ale unor case din Drumul Cîmpinii şi ale unor gospodării cu aspect sătesc:

– dreapta (spre Obor): casele preotului de la Sf. Vasile, casa lui Manole Cirezaru, blaţul cu magazii ale lui Gealep aghentul otoman, ţarcurile oilor cu hanul lui Pistol, hanul «la scăricică», casele mocanului «cu dăracele»;

– stînga: hanul mocănesc pe drumul Viişoarelor (str. Naţiunii); puţul cu ghizduri de piatră şi casa «cu lebede» (str. Costache Negruzzi), cîrciuma la drumul Vălenilor (a lui Ştefanache), vărăriile şi orzarii din Obor;

– de la Obor spre bariera Bucovului: hanul Părpătilă şi hanul lui Manu, casa «lui Antonescu», locul de dulap al sîrbilor, grădina Lipănescului“ (Carol Nicolae Debie, Macheta oraşului Ploieşti la mijlocul secolului al XIX-lea. Ghid istoric, Muzeul de Istorie al Judeţului Prahova, Ploieşti: 1972, p. 9).

Grădina Lipănescu, a reprezentaţiilor lui Iorgu şi Costache, locul pentru viitoarele fabrici Hans Nissl.

Debie îşi cunoştea vecinii. Un romantic, pasionat de începuturile modernizării noastre, aşezat aici, pe Oilor, la nr. 30. Fondatorul oraşului: al Institutului de Petrochimie, al Filarmonicii (i-a fost unul dintre primii dirijori, în anii 1950), cutreierînd la pas, cu aparatul foto, vechiul oraş, chiar înainte să dispară în planurile sistematizărilor. Autorul unei Cronici muzicale a oraşului Ploieşti, ce adună mărturii pe cîteva mii de pagini.

Tramvaiul ia viteză. Trepidaţiile uşoare ale maşinăriei se transmit chiar pînă la etajul 10, atunci cînd e linişte pe stradă, seara tîrziu, dimineaţa devreme, geamurile pot zornăi uşor. Aici miroase a chifteluţe, de aseară, peste care s-a turnat parfum, dero, deodorant. Casele vechi adună mirosul de mucegai, un miros inconfundabil, pe care îl ştiu din copilărie, de la unii din colegii mei de şcoală; şi cărţile, şi caietele, coperţile, totul mirosea aşa, nou, necunoscut, intimidant dacă îl recunoşteam la vreun profesor, promiţător, inspirator, familiar fără a fi familiar. Bara de fier rece, pe care mîna se lipeşte ca o mănuşă; mirosul de umed, mai încolo puţin, de jilav; haine de fîş şi haine de blană, întunericul de afară, aglomeraţia, ouălele prăjite, frunza de pătrunjel pe dintele din faţă, eterul îmbibat de vişinată, liniştea, cînd nimeni nu cunoaşte pe nimeni, fiecare poate tuşeşte sau rîgîie uşor şi asta e tot, frigul continuă şi nu se mai luminează.

Uneori stîlpii, de la depărtare, păreau imenşi. În mijlocul străzii, la distanţe egale, cîte un copac de oţel, înalt de douăzeci de metri, aliniat într-un şir care se pierdea în zare. Cîte un copac cu cîte două ramuri, foarte aproape de vîrf, aidoma unor palmieri sau unor arbori exotici. În ceaţa densă se pierdea din nou ca să revină un tramvai, obosit, cu vatmanul beat şi scuipînd printre dinţi vorbe deocheate, neauzindu-l nimeni, stăpîn şi mîndru pe puterea sa, fonică doar, de a zgudui uşurel belii şi decibelii bulevardului străjuit de blocuri. Nu li se vede lumina, poate cel mult farurile ca nişte lămîi anemice, dacă ştiai şi ghiceai direcţia de unde vine. Dacă erai unul dintre oamenii locului.

Pe măsură ce te apropiai, intrai parcă în atmosfera locului, simţeai prin ferestrele lor aprinse blocurile de 30 sau 40 de metri care erau de o parte şi de alta a bulevardului. Firesc, din loc în loc, cîte o zebră indica locul pe unde să traversezi, altfel nu se poate, pentru că e gardul acela de fier, ce uneşte copacii mari daţi cu bronz. Ei au două ramuri, una pe fiecare sens al străzii, iar la capătul lor, rozaliu, galeş, firav şi gingaş cîte un fruct uriaş, o portocală. Ici-colo, şirul era tulburat de lipsa vreunui fruct.

Primul care a avut extraordinara curiozitate şi marea intuiţie de a culege fructele acestea a fost Jon-Jon, care a văzut că sînt bune şi lucrul acesta i-a plăcut. La început hoinărea în nopţile cu ceaţă pe străzile oraşului, pe marile bulevarde în special (municipalitatea încă mai păstra pe străzile lăturalnice copacii de lemn din celălalt regim, care spînzurau din cînd în cînd, la capătul lor, un iluminator ca o lămîie anemică, cu un halou modest, de mahala) şi alegea la întîmplare un stîlp, îl scutura puternic, pînă ce fructul uriaş cădea lin, apoi îi sugea cu o ţeavă sucul înnebunitor. E drept, cîte un beţiv din mica lume a restaurantelor mai avusese astfel de revelaţii, în timp ce se împiedica în noroiul spaţiului verde de la mijlocul străzii şi îmbrăţişa cu braţele noduroase cîte o portocală şi ea căzută, aproape uscată, iar sucul acela care îi terciuia faţa era micul lui vis de care îi era ruşine a doua zi să povestească amicilor de la atelier, crezîndu-l nebun zicea el. Era un secret pe care poate unii nefericiţi îl căutau aşa, inconştient. Prima dată, şi Jon-Jon la fel nimerise peste un fruct cam dezhidratat, dar nu era beat, pur şi simplu se împiedicase sau se oprise să-şi lege şiretul. Apoi începuse să le caute şi juisa singur, aici pe un bulevard, dincolo pe o stradă.

Afacerea a pornit-o practic de la zero, şi-a vîndut casa pe ultima sută de metri şi a organizat exploatarea uriaşelor plantaţii de care primăria nu se interesa, mai mult, le alimenta pentru bine obştesc în fiecare seară. Greu a fost că nu mereu era ceaţă, nu mereu putea culege roadele, erau, să zicem, cîteva zile sau ore pe an, în special toamna şi în unele ierni, cînd condiţiile meteo făceau fructele să fie aşa cum le vedem azi. Dar a reuşit să importe şi să încheie contracte cu firme producătoare de ceaţă, iar în zilele noastre, indiferent de anotimp, producţia nu stagnează. Nefericiţi copii ai sorţii, trenţăroşi dar mîndri că aveau un astfel de loc de muncă, se suiau cu mîinile goale pe stîlpii ruginiţi şi scuturau pînă cînd cele două fructe începeau să plutească spre pămînt. De acolo, cărucioare ce mergeau pe şinele de tramvai, realizate în atelierele proprii, adunau pînă la cincisprezece sau douăzeci de bucăţi şi le duceau undeva lîngă depourile oraşului. Alţi muncitori descărcau şi le puneau pe linia de producţie, ce realiza sucul acela. Jon-Jon îl vindea.

Oilor 25 (Dragalina), Paul Iordănescu, tel. no 1262, Întreprinderi tehnice execut pe cont propriu orice fel de turnătorie. Construcţiuni mecanice, specialist în fabricaţiuni piese sondaje orice sistem planuri şi devize etc.; a se vedea „Oferta firmei Paul Iordănescu din Ploieşti, strada G-ral Dragalina pentru construirea a 20 stîlpi metalici necesari iluminării cu electricitate a B-dului Regele Ferdinand. Cuprinde planul de amplasare a stîlpilor. Volumul II“ (Direcţia Arhivelor Prahova, cota PH-F-00002-1-1933-139). Erau ai „Municipiului Ploieşti“, turnaţi în 1933, după cum scria chiar pe ei, cu verzale, montaţi în centrul oraşului, apoi mai spre margine, dar tot pe Cîmpinii (fosta Ferdinand, actuala Republicii), de la rafinăria Xenia pînă la începutul Căii Oilor. La mijlocul anilor 1980, axul lor s-a intersectat cu o bară transversală, punct de susţinere pentru sîrma de tramvai; vopsiţi în bronz, periodic – în fine, viaţa unui stîlp nu este foarte palpitantă, dar, într-un oraş de la finele regnului ceauşist, orice schimbare se înregistra cu acuitate. După 1990, lămpile lor cu lumină portocalie au fost schimbate de cîteva ori. Tăiaţi în cîte trei bucăţi în 2015, cînd Uniunea Europeană a garantat un fond de refacere a liniei de tramvai, şi înlocuiţi cu o serie nouă, postindustrială, fără decoraţiuni, motive floral-vegetale, fără marcă sau an. Ziarele recente mai consemnează şi abundenţa noilor stîlpi: vreo doi au fost plantaţi chiar în intersecţia Oilor cu Văleni. S-a dat şi la tv.

Cîteva vestigii din plantaţia de odinioară mai pot fi găsite prin oraş; sunt stîlpii „Hans Nissl“, de dinainte de „Paul Iordănescu“. Cosmopoliţi, austro-ungari, precum casele în stil austriac ce se mai pot zări şi ele prin oraş pe undeva, din vechile proprietăţi ale Peştelui.

Oilor 23, Hans Nissl S-sori. Spre ieşirea din oraş. Apoi fabrica Meteor, apoi Flacăra (de la naţionalizare), cu fontă, maşini de tocat carne (de făcut cîrnaţi) sau calorifere. Iar astăzi, Mallul care este un Palat, cu etaj rectangular, decupat pe centru, ca un penitenciar.

Turnătorie de fer şi alamă, specialităţi pentru exploatări petrolifere, Bohrkrane de orice sistem, unelte şi aparate pentru sondaj, prima fabrică de casse de fer pentru bani, butoae de fer pentru benzina, petrol, etc., sudate autogen, mori şi pietre de moară ungureşti şi franţuzeşti, secţie specială pentru ţesături şi împletituri de sîrmă şi fabricaţiune de site şi ciure, teascuri şi zdrobitoare pentru struguri, instalaţiuni industriale şi electrice, motoare de benzină pentru mori şi industrie, depozit permanent de articole technice şi electrice.

La baza a şase stîlpi, din cei nouă care se mai pot vedea şi azi: Compagnie Internationale d’électricité Liège. Hans Nissl. Oraşul Ploesci.

George P. Constantinescu, dr. Liège, domiciliat în Cîmpinii 98, înscris în Barou în 1909 (după „Tabloul avocaţilor din Prahova pe anul 1914“, din Dem. Carapancea, Călăuza oraşului Ploieşti, Progresul S.A., 1914, p. 92).

Şi opinia unui ploieştean, mai berlinez, despre blazonul Liège: „Spiridon Ionescu: mare agricultor, mare proprietar; mare om de afaceri. Fabrici – Petrol; pasionat automobilist şi sportman. Grajd cu cai de curse. Doctor în drept de la Liège sau Paris. Deputat conservator: Odinioară: 10, azi: 35“.

Al şaptelea, stîlpul din spatele Casei Albe, care mai ţine un indicativ stradal: str. Unirii. Cu baza scufundată în asfalt, la 70 sau 80 de grade.

Şi încă doi Hanşi, dosiţi faţă de strada principală, la intrarea elevilor în Liceul Nou. Jon-Jon ajunse destul de repede şi aici.