a19

Pelincile lui Iisus

Simona Antonescu

Toţi dezrădăcinaţii poartă cu ei prin lume un pocal de piatră în cel mai tainic şi neumblat colţ al sufletului, în care îşi apără vreo primă amintire înceţoşată şi greu de desluşit în cuvinte a locului naşterii. Noi doi, cel mic şi cu mine, am locuit câţiva ani în locul în care ne-am născut. Florile din grădina bunicii erau mai înalte decât noi, lumea se dovedea în fiecare zi mult mai mare decât o crezusem în ziua precedentă, iar vorbele celor mari ne umpleau întotdeauna de uimire.

Prima zăpadă pe care mi-o amintesc a fost mai întâi o astfel de vorbă fermecată, cu care bunica a năvălit vijelios în casă, în zorii zilei.

– Ninge! spunea, iar chipul îi era luminat de o bucurie care semăna cu răsăritul din spatele ei. Ninge, e zăpadă afară!

Nasurile noastre ajungeau până la geamul tăiat în uşă numai dacă ne lăsam mult capetele pe spate. Ne bucuram cu sinceritate de bucuria bunicii, dar nu pricepeam ce anume a stârnit-o. Şi atunci bunica a rostit din nou un mănunchi de vorbe fermecate, cu care obişnuia să ne înconjoare în cea dintâi copilărie, aşa cum înconjura grădiniţa de flori cu un gărduţ scund din stinghii de lemn.

– Am să vă aduc zăpadă pe mătură.

Am crezut că este vreunul dintre obiceiurile stranii, dar încântătoare, ale acestei lumi pe care tocmai o descopeream. Mult timp am fost convinşi că adusul zăpezii în casă, pe mătură, face parte dintr-un ceremonial al sosirii iernii, care se petrece în fiecare casă.

Bunica s-a strecurat pe uşă afară. Nasurile noastre abureau geamul, pe lângă pervazul îngust. Soarele nu biruise peste dunga zării, ci abia albise copacii goi şi acoperişurile din depărtare. Când s-a întors, bunica purta pe o mătură prima noastră zăpadă şi pe chip cea mai curată fericire.

– Faceţi bulgări, uite-aşa, rostogolea bunica printre noi vorbele ei fermecate, pe jumătate neînţelese, cu care ţinea lumea închegată pe picioare. După ce se va lumina, o să mergeţi cu bunică-tu afară, să faceţi un om de zăpadă, câtă vreme am să coc eu pe plită pelincile lui Iisus.

Lucrurile s-au împlinit aşa cum le-a rânduit bunica. Ascultându-i vorba, soarele s-a înălţat pe cer, bunicul ne-a ridicat un om de zăpadă cât gardul cel mare de la drum, iar pelincile lui Iisus s-au copt direct pe plită, pătrate de aluat subţire ca hârtia, pe care mai apoi bunica le păstra pe şifonier, în aerul cald de sub tavan, câteva zile.

Ajunul Crăciunului sosea pe lume atunci când bunica noastră cobora pelincile de pe şifonier, uscate-scoarţă, le trecea printr-un vailing cu sirop de miere şi coajă de portocală şi le clădea ca pe un tort, presărând între foile lui nucă pisată amestecată cu zahăr.

– Astea-s pelincile lui Iisus, ne repeta în vreme ce răsucea pentru noi foile zemoase şi dulci, ca pe nişte clătite desfăcute din tortul cel mare. Mâncaţi, că vine Crăciunul.

Şi Crăciunul venea, aducând cu el multe alte minuni, prorocite mai întâi de bunica.

Amintirile pot fi uneori nişte bucle în timp în care rămânem captivi, învârtindu-ne pentru totdeauna într-un cerc închis, repetând la nesfârşit acelaşi şi acelaşi eveniment. Ca să ne putem smulge din loc şi continua viaţa, renunţăm la o parte din noi, care rămâne prinsă în vraja cercului, şi plecăm mai departe cu marginile zdrenţuite.

Când întoarcem capul peste umăr şi privim o amintire, dublura pe care am lăsat-o în urmă întregeşte, pentru câteva clipe, resturile cu care am decis să ne continuăm drumul.

Parte din noi doi, cel mic şi cu mine, aşteptăm an de an în camera de la faţă ca bunica să ne aducă prima zăpadă în casă, pe mătură, iar bunicul să ne ridice un om de zăpadă cât gardul, în vreme ce pelincile Lui Iisus se coc direct pe plită.