a18

Amintiri din copilărie

Gheorghe Săsărman

Când vine vorba de propria copilărie, fiecare se referă la rădăcini. Eu oricât m-aş strădui, nu izbutesc: nu m-am născut la ţară (de unde, cică, s-ar trage veşnicia), iar locurile cu care am venit în atingere în primii zece ani, toate de pe la oraş, fie s-au şters din memoria familiei, fie au dispărut cu totul. Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti, unde am venit pe lume (ai mei tocmai se refugiaseră din Clujul ocupat de trupele lui Horthy), deşi declarat monument istoric (nu din pricina mea), a fost demolat din ordinul lui Ceauşescu în 1984 (iarăşi nu din pricina mea, chiar dacă abia trecuseră câteva luni de la refuzul meu de a mă întoarce în ţară). Pe unde vom fi hălăduit la Cernăuţi şi la Arad, în periplul nostru de migranţi, nu mai ştie nimeni să-mi spună; iar reveniţi la Cluj, când eu aveam patru ani şi jumătate, am locuit (pe o stradă numită pe atunci Pata), pe rând, în două case (nr. 79 şi 41), între timp demolate şi ele spre a face loc noului bulevard Nicolae Titulescu. Singura relicvă palpabilă, concretă, a copilăriei (am luat-o mereu cu mine, o mai am şi acum) este un scăunel pliant, darul unui vecin din Arad, tâmplar priceput. În rest, doar amintiri – dar, în lipsa unor repere solide (cu excepţia scăunelului…), ele plutesc într-un spaţiu ficţional şi nu mai pot fi sigur dacă sunt întru totul autentice, nici în ce măsură doar reconstituiri târzii, pe baza mărturiilor altora, ori simple plăsmuiri.

De pildă, nu mai ştiu dacă îmi amintesc cu adevărat că, pe la trei ani, şezând în braţe la mama într-un tren care ne purta în jurul ţării, de la Cernăuţi către Arad, şi deranjat de razele care mă cam orbeau, aş fi poruncit „să meargă soarele de-acolo“. Sau nu mai ştiu dacă, la vreo patru ani, bolnav fiind şi cu ceva restricţii la dietă, după ce mama i-a prevenit pe ai mei (pe ungureşte, ca eu să nu pricep) să nu mai ceară dulciuri „mert ö és kérni fog“ („pentru că va cere şi el“), aş fi spus că „şi mie îmi trăbă chernifog“. Alte scene penibile, de care sunt mult mai sigur, prefer să le trec aici totuşi sub tăcere. Cert este că eram tare ambiţios, dorind eu cu tot dinadinsul să-i întrec pe fraţii mei mai mari, toţi premianţi. Răsfoiam aşadar cărţile lor mai vechi de şcoală de prin podul casei, cu atâta îndârjire încât pe la cinci ani am ajuns să pot citi, chit că nu pricepeam mare lucru. Cum mama era foarte credincioasă, m-a înscris la o grădiniţă patronată de maici, de pe lângă biserica Bob: dorinţa ei ar fi fost ca eu, prâslea, să mă fac preot. După un an, ţineam morţiş să merg la şcoală, deşi nu împlinisem cei şapte ani reglementari – dar la inspectoratul şcolar mi s-a refuzat derogarea. „Mai ţineţi-l un an acasă“, aşa i-au spus mamei când m-au văzut, sfrijit şi palid cum eram. Aşa că am mai mers un an la grădiniţă (singura dată când am rămas repetent!), spre marea mea disperare.

Când să intru într-a-ntâia, a venit reforma învăţământului şi apoi interzicerea cultului greco-catolic, o lovitură perfidă pentru planurile mamei; cu un rest de iluzii (ca şi cum zidurile ar mai fi putut păstra o aură de sfinţenie), ea „m-a dat“ la liceul care funcţiona în sediul de până atunci al seminarului teologic proaspăt desfiinţat. Acolo mi-am început cariera de elev-model care se crede mai deştept ca toţi şi are întotdeauna dreptate; mi-a luat mult timp până să-mi dau seama (plătind cu destule umiliri) că-i mai înţelept să-i laşi şi pe alţii să-şi spună părerea şi că e o mare diferenţă între modestie şi prostie. După încă un an, liceul acela a trebuit să facă loc „facultăţii muncitoreşti“, de modă nouă, aşa că eu am ajuns la actualul Liceu Emil Racoviţă (fostul Seminar Pedagogic Universitar), iar mama a depus armele – însă nu definitiv: s-a îngrijit, totuşi, să fiu catehizat şi să am parte de prima împărtăşanie, prin bunăvoinţa unui preot catolic de la Biserica Franciscană.

Memoria (care mai nou mă cam lasă de izbelişte) funcţiona în vremea aceea fără greş, cu rezultatul că s-au strâns de-a valma în mintea mea tot soiul de bazaconii, un balast de care azi m-aş lipsi bucuros: poezele din abecedar („Mititel, bată-l norocul, cât un ac cu gămălie…“), sloganuri electorale din ’46 („Spune lele repede, ce înseamnă BePeDe“), marşuri pioniereşti („Flutură cravatele roşii…“), scene din filme de război, sau cu partizani („Aleksandr Matrosov“, „Tânăra Gardă“), imnuri pentru Stalin („Lui Stalin, Stalin slavă-i cântăm…“), lozinci („U-Re-Se-Se bastionul păcii e!“), cântece patriotice („Zdrobite cătuşe în urmă rămân, în frunte-i mereu muncitorul…“) etc. Tot acest mişmaş, din care eşantionul citat aici reprezintă o infimă parte, îmi ocupă mie în chip iremediabil un sector imens din ţinerea de minte, o adevărată catastrofă – plus că, departe de a sta ascuns cuminte printre neuroni şi sinapse, mă asediază zilnic cu câte-o porţie zdravănă de asemenea „trufandale“. Singura mea consolare e că, după toate probabilităţile, nu-s eu singurul bântuit de fantasmele acelor ani, ci o fi maladia unei întregi generaţii.

München, februarie 2017