a12

Un mit critic

Ovidiu Pecican

În cultura noastră ocaziile recapitulărilor concluzive, prilejuite de mari proiecte „faraonice“, întinse pe decenii întregi, traversând cumpene de milenii şi de secole şi, în plus, asistând, în cursul desfăşurării, la schimbarea totală a paradigmei existenţiale a societăţii care le conţine, sunt rarissime. Timorat în faţa gigantismului cultural, fără gustul monumentalului ori, pur şi simplu, pentru că moda aduce voga altor proiecţii, înfrânt de prea multe ori în timpul înaintaşilor, omul de cultură de la noi s-a repliat în adagii sau tratează rapsodic marile posibilităţi de creaţie şi de organizare culturală, temele fundamentale. Şi totuşi, fără acestea din urmă, fără o armătură întinsă şi puternică, fără forme arhitecturale complexe, o cultură nu se poate desfăşura la anvergură şi cu bogăţia pe care o anunţă ingeniozitatea şi varietatea ce i se întrezăresc de la un creator la altul, de la o etapă la alta. De aceea, cultura română modernă prezintă pentru cel care doreşte să o observe cazul unui potenţial de cultură majoră – ca una care a debutat cu două epopei care sunt şi două capodopere (Istoria ieroglifică şi Ţiganiada) şi care a dat naştere cel puţin unul sistem filosofic original (trilogiile blagiene), dar care, altminteri, în pofida numeroaselor sale excelenţe, de la Eminescu şi Arghezi, la Bacovia şi Nichita Stănescu –, numai din când în când şi aproape prin accident, nu perseverând sistematic pe o cale regală, se construieşte pe sine. Cu alte cuvinte, se lucrează mult cu talentul şi cu inspiraţia, cu ceea ce au dat Dumnezeu şi natura, şi mult mai puţin cu vrednicia şi cu tenacitatea unei munci îndârjite, menită să pună în valoare potenţialul de care creatorul român nu se poate plânge. Ba, mai mult: chiar şi atunci când „maurul şi-a făcut datoria“ şi când creatorul însuşi s-a luat în serios, concentrându-se pentru scoaterea la iveală a tot ce avea mai bun ca potenţial creator, punerea în valoare a acestui tezaur întârzie, se face selectiv şi parţial, cu temeri, cu suspiciune sau cu întârziere greu motivabilă dincolo de etern schimbătoarele mutaţii din actualitatea perisabilă a oricărei zile.

Un artist este motivat în creaţia lui şi de speranţa unei recunoaşteri imediate şi în posteritate. Cel care ia însă asupra sa restituirea operei creatorului respectiv în cele mai bune condiţii, îngrijind – în cazul scriitorilor – ediţii critice, dotate cu aparatul erudit necesar de note şi de variante, de repere critice şi cu propria contribuţie exegetică menită să pună în deplină lumină rostul, rolul şi locul acelei creaţii nu beneficiază nici de atât. Îi rămâne, aproape sigur, penumbra statuii la care a cioplit şi poate câte o sporadică repriză de aplauze. În aceste împrejurări, nici nu ştiu dacă Niculae Gheran, editor şi autor care prilejuieşte observaţia de mai sus, nu este cu adevărat un unicat cultural românesc. Căci editori tenace, prinşi în frenezia şi îndărătnicia de a restitui o operă integrală de autor român s-au mai găsit, dar câţi dintre ei au finalizat cu adevărat proiectul cu care porniseră şi, în plus, câţi au văzut schimbându-li-se sub ochi, de la un volum la altul, nu doar regimul politic sub care lucrau până la un moment dat, respectându-i, de voie, de nevoie, regulile, ci şi organizarea generală a lumii, cu consecinţe până la cele de natură cotidiană şi individuală? De când l-a audiat puştiul N. Gheran pe Liviu Rebreanu conferenţiind s-a trecut de la capitalismul românesc dintre războaie şi de la democraţia burgheză interbelică la dictaturile roşii care au durat jumătate de secol; dar şi acestea au murit, lăsând să apară nu numai o nouă formă de capitalism, rudimentar şi contrastant, ci făcând loc şi devenirii universale survenite din saltul tehnologic în materie de comunicaţii: globalizarea. Aşa ceva nu au trăit nici paşoptiştii, nici supravieţuitorii Frumoasei Epoci (La Belle Époque), nici cei care au scăpat celui de-Al Doilea Război Mondial, trecând cu bine de transformarea Regatului Român în Republică Populară şi de gulagul ulterior survenit…

Acum, când Niculae Gheran îşi face retrospectiva, adunând după mai mult de jumătate de secol în două volume impozante o serie de texte escortă, de contribuţii şi de interviuri născute sub acelaşi pavilion, momentul este nu doar unul de întoarcere a privirii înapoi, ci şi unul de adulmecare a zărilor viitorului. Rebreniana. Studii, articole, documente(Bucureşti: Ed. Academiei Române, 2017, I + II) prilejuieşte întâlnirea – de excepţie – a cititorului cu cel mai bun cunoscător în viaţă al operei rebreniene; ceea ce este, probabil, imens. Spun asta conştient că din România actuală nu lipsesc unii exegeţi foarte bine familiarizaţi cu opera rebreniană în întinsul şi în latul ei, aducând necesare iluminări ale unor galerii secrete sau a unor unghere mai puţin previzibile ale acesteia. Şi totuşi: restabilind, vreme de o viaţă, textele aşa cum au fost ele scrise, oferind variante, priviri în laboratorul reconstituit al fiecărei cărţi de Liviu Rebreanu, cunoscând îndeaproape şi ceea ce încăpuse în volume, şi ceea ce autorul însuşi nu a mai recuperat niciodată din presă, dobândind, nu fără efort şi stăruinţă încăpăţânată, acces la materiale inedite dintre cele mai diverse, dobândind o privire penetrantă, sintetică şi analitică, ce coboară până la chichiţe şi hachiţe mai ceva decât psihanalistul care descinde în subsolurile psihice ale pacientului său de pe canapea, Niculae Gheran oferă un spectacol textual inconfundabil şi incomparabil. Desigur, pentru a beneficia de el se cuvin îndeplinite două condiţii sine qua non: prima, să poţi ajunge la cele două volume ale cărţii, editate pe bani puţini într-un tiraj confidenţial şi greu accesibile prin apelul la reţelele tradiţionale de distribuire publică a cărţilor româneşti. A doua – să iubeşti cu suficientă pasiune marea cultură română şi creaţia rebreniană, să fii pe aceeaşi lungime de undă a interesului literar pentru marele interbelic, chiar dacă nu necesarmente şi pe aceleaşi liniamente de gândire cu editorul lui.

Într-o întâmpinare critică recentă, Nicolae Manolescu punea, pe bună dreptate, fără ezitări, punctul pe „i“, observând că Rebreniana este „o adevărată epopee critică, pe care doar modestia îl va fi împiedicat pe autor s-o intituleze Rebreniada“. După cum, acelaşi ia seama: „Niculae Gheran se numără printre ultimii mohicani ai unuia din domeniile esenţiale ale criticii şi istoriei literare dintotdeauna“. Încheietor de şir într-o mare tradiţie pe care aproape că nu a apucat să o vadă încropită prin munca bine dusă la bun sfârşit a altor confraţi, Niculae Gheran ar marca astfel zgomotul şi furia caracteristice anvergurii unui şantier impozant dus, în linii mari, la liman. Odată atingând malul, seria operelor rebreniene îşi merită cu prisosinţă desemnare cu nume de epopee şi mitizarea de către N. Manolescu prin titulatura epopeică.

Desigur, literatura critică românească nu se putea dispensa, nici ea, de mituri, după cum nu au făcut-o nici filosofia noastră şi nici istoriografia. Există în fiecare disciplină ştiinţifică modernă din rândul celor umaniste, pe lângă exigenţele metodologice şi teoretice foarte serioase, şi fascinaţia oricărui text care, prin mizele şi prin virtuţile lui, ajunge să se comporte ca un „mitologem“ sau ca un ansamblu textual cu valenţe mitologice. În domeniul istoriei literare, rolul acesta l-a jucat şi îl joacă istoria călinesciană. În rândul exegezelor, cel puţin Al patrulea hagealâc al lui Vasile Lovinescu şi exegeza lui Al. Paleologu la literatura sadoveniană au dobândit un asemenea prestigiu. Iată că acum pare să fi sosit şi rândul editării critice a operelor unui scriitor să se ridice la rangul mitologicului.

Rebreniada gheraniană pare să fie o nouă epopee critico-istorico-editorială împlinită din cultura noastră, deşi alte tentative au fost mult mai mediatizate şi mai glorificate. Mă gândesc, în primul rând, la ceea ce ar fi putut fi, cu mai mult noroc, Eminesciada, iniţiată exemplar de Perpessicius şi întreruptă după şase volume, preluată şi realizată apoi de D. Vatamaniuc şi de Petru Creţia, şi continuată – exegetic şi prin strădania de a facsimila şi a ţine la dispoziţia cititorilor caietele lui Eminescu – de Constantin Noica. (Nu îmi pare o simplă întâmplare că în preajma lui Eminescu se întâlneau Petru Creţia şi Constantin Noica, autorii primei ediţii de opere ale lui Platon în limba română.) Precumpănitoare, în cazurile angajării la mari reconstrucţii critice, precum cele amintite, nu îmi pare priceperea – care se deprinde tăcând şi făcând, învăţând din mers –, şi nici iscusinţa în valorizarea condiţiilor favorizante, ci apetitul, dorinţa de a face un lucru mare, de a contribui la aducerea în lumină a unui aspect major al culturii naţionale. Unii, pur şi simplu, nu iau seama la aceste reuşite certe, dedicându-şi atenţia altor aspecte particulare ale culturii române, alţii le ocolesc cu prudenţă, spunându-şi că mai puţin înseamnă mai la îndemână şi că şi autorii mai puţin realizaţi au dreptul la o posteritate critică onestă )ceea ce este adevărat). În fine, o terţă categorie de critici şi de editori se resemnează cu improvizaţii, dintre care unele atractive şi utile, întreţinând gustul pentru literatură şi dând judecăţi de primă instanţă, nu o dată intuitive, conştienţi că nu vor putea niciodată înghiţi bucăţi prea mari sau adepţi ai unei strategii prudente, a paşilor mici. Toate acestea – şi poate şi altele – „ne explică şi de ce doar câţiva benedictini au mai făcut încercări similare, toţi, din vechile generaţii sau chiar dispăruţi. După ei, nu vine nimeni“ (tot N. Manolescu dixit).

Ce îl va fi determinat pe Niculae Gheran să îşi dedice o parte consistentă din viaţă ediţiei critice Liviu Rebreanu? Pare aproape neverosimil, când te gândeşti că o vreme el a lucrat la cenzură, conform fişei postului său trebuind, în mod normal, să se situeze tocmai de cealaltă parte a baricadei, să taie şi să spânzure în materie de text auctorial, nicidecum să se bată pentru păstrarea integrală a acestuia. Unele răspunsuri vin formulate indirect. „Tipărirea unei ediţii critice, la noi şi aiurea, a fost dintotdeauna o întreprindere dificilă, obligând cercetătorul la o rară acribie intelectuală, cheltuială de timp şi modestie nesimulată“ (I, p. 61). În altă parte, el remarcă faptul că „şi ediţiile critice au deschis şi deschid cărări noi cercetătorilor dornici să aprofundeze aceeaşi tematică, împlinindu-şi menirea“ (I, p. 15). Orgoliu profesional? Dorinţa de a ajuta cercetarea? Bucuria de a stăpâni tot mai măiastru uneltele? („A trebuit să-mi croiesc propriile mele unelte de muncă intelectuală…“; I, p. 8) Pasiunea lecturii dintr-un clasic îngropat sub un morman de zgură? Dorinţa de a-şi lega numele de cel al ilustrului ctitor al romanului nostru modern? Toate astea şi multe altele, ce se pot citi în bogatul conţinut al celor două volume ale Rebreniadei.

Contactul intim şi îndelungat cu opera edită şi inedită, cu manuscrisele rebreniene şi cu documentele relevante pentru desluşirea circumstanţelor vieţii autorului i-au oferit lui Niculae Gheran posibilitatea de a nuanţa substanţial portretul ştiut al scriitorului. Câteva asemenea gânduri merită recapitulate aici succint, după cum urmează: încă din primele crochiuri prozastice rezultă că „tânărul vorbea perfect limba ţăranilor de pe meleagurile bistriţene“ (I, p. 65). „De prieteni n-a dus lipsă Rebreanu nici în Ungaria, unde, la procesul cu autorităţile cazone, primii care au sărit în sprijinul condamnatului au fost vechii camarazi de regiment“ (II, p. 7). „Reţinem intenţia sa de a intra în literatură cu proze de inspiraţie autobiografică, consacrate satului năsăudean. Notaţiile de limba germană, franceză şi maghiară relevă accesul său la marea literatură europeană“ (I, p. 66). „«Neamţul» astfel poreclit în cercul Convorbirilor critice – a fost înconjurat cu multă simpatie de viitorii săi confraţi…“ (II, p. 7). Unii l-au „răsfăţat“ cu „epitetele de germanofil, colaboraţionist, antisemit, la fel cum, în timpul vieţii sale, luat la ochi de alţi «amici» pentru nuvelele Iţic Ştrul dezertor(1920), Cumpăna dreptăţii (1923), pentru apărarea artistei Leni Caler (1929), fusese etichetat filosemit şi francmason“ (II, p. 9). Dar „publicarea integrală a cronicilor dramatice şi a scrierilor din anii Primului Război Mondial a aşezat o lespede de mormânt peste acuzaţia de colaboraţionism…“ (II, pp. 1011). Nici raporturile lui Rebreanu cu Carol al II-lea, cu legionarii şi cu Ion Antonescu nu au fost, cum s-a interpretat uneori, dintre cele mai apropiate. „Gorila nu a mai fost reeditată până la sfârşitul vieţii scriitorului, ambele dictaturi, carlistă şi antonesciană, considerându-se lezate, aceeaşi decizie fiind preluată şi de dictatura postbelică, zisă a proletariatului…“ (II, p. 15). Într-un cuvânt, totalitarismele interbelice şi postbelice s-au întâlnit în dorinţa de a pune oprelişti circulaţiei libere a scrierilor clasicului român, semn indubitabil al modestului interes pe care, de fapt, îl acordau dezvoltării şi exprimării culturii naţionale şi a modului cum înţelegeau să se raporteze la valorile indubitabile ale acesteia.

Rebreniada gheraniană însoţeşte meritoriu un monument fundamental al universului valoric românesc: creaţia literară a lui Liviu Rebreanu. Ea ridică însă şi eterna chestiune a limitelor interpretării. Până unde poate merge cu deplină îndreptăţire istoricul şi criticul literar în acţiunea lui de reconstituire a circumstanţelor vieţii unui autor? Are el datoria de a scuza ori de a acuza autorul pe urma căruia îşi câştigă notorietatea? Până unde este pardonabil elogiul şi de unde începe denigrarea? La Niculae Gheran valoarea operei rebreniene rămâne fundamentul celorlalte demersuri. În virtutea acesteia, scormoneşte el după documente oficiale şi înscrisuri de epocă lămuritoare pentrucircumstanţele vieţii autorului editat. Oricâte acte şi mărturii ale unor terţi s-ar găsi însă, poţi întemeia pe ele judecata asupra unor aspecte din menajul soţilor Rebreanu? Oricâte procese s-ar fi intentat fiicei recunoscute a prozatorului, în ce măsură îl priveşte pe istoricul literar felul cum Rebreanu şi-a gestionat paternitatea? El s-a dovedit un om cald, generos şi iubitor cu mica sa familie şi, din motive care îl privesc, mai rece şi mai distant cu clanul de origine. Cât de mult interesează însă aceste aspecte istoria literară propriu-zisă? Ce treabă are hermeneutica literară cu ce se petrece în alcov sau în bucătăria unei familii de romancier? Graniţa dintre reconstituirea deplin informată şi lectura manipulativ-intruzivă în viaţa autorilor trebuie tratată cu maximă precauţie.

Ansamblul aproape romanesc al studiilor gheraniene din Rebreniana este o lectură pasionantă şi un exemplu referitor la drumul pe care criticul îl poate face însoţind cu devotament un autor. Ajutorul primului în străbaterea operei celui de-al doilea până la cititorul din posteritate se dovedeşte fundamental şi indispensabil.