a7

Cuvintele iubirii, cuvintele puterii

Irina Petraş

Când, în 2013, debuta cu volumul de poezii Scara, Oana Boc surprindea prin punerea între paranteze a instrumentarului riguros, sobru, raţional al poeticianului (publicase în 2007 Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire) pentru a ieşi în lume cu versuri sentimental-confesive. Adică, în termeni coşerieni, o comutare de pe convenţia „logică“, obiectivă şi neutră, pe convenţia „stilistică“, afectivă. În plus, poezia ei se rostea oarecum în dezacord cu moda zilei. În ultimele decenii, una dintre marile teme tradiţionale ale poeziei – dragostea – se vlăguise, se invizibilizase, în ciuda exhibării senzuale şi sexuale sau tocmai de aceea. Vedenia obscenă (ob-scenă o numeşte Baudrillard), impudică, fără distanţă şi privacy, anulează taina, misterul, „poezia“. Nimic „romantic“ nu părea să mai fie cu putinţă decât romantismul pe dos al dez-inhibărilor, dar o îndreptare a lucrurilor se anunţa deja, interioritatea se reclădea încet, fiorul şi înfiorarea se strecurau în pagină, „discursul îndrăgostit“ îşi re-acorda strunele.

Volumul Scara era girat de D.R. Popescu şi Mircea Borcilă, doi însoţitori în lumea aspră a literaturii contemporane. Poemul care dă titlul cărţii sugera o destinaţie celestă („Ştiu din ce în ce mai bine că iubirea e cerul din / noi“), în cheie romantică – „Eram pe scara aceea spre cer / amândoi hipnotizaţi de lună şi de dor“. Poemele – variaţiuni pe tema iubirii, delicate, lucrate în pastel – recurgeau la o peniţă fină pentru a valora subteme tradiţionale: dorul, ca recipient şi metaforă pentru feţele tânjirii din iubire; aşteptarea (o aşteptare-joc, cu ceva arghezian în gesticulaţia sa); reproşul nostalgic şi împăcarea în duelul vorbelor de iubire (vezi un excelent poem-ars poetica, Langue/parole, despre iubirea-cuib de cuvinte, construct de o stranie armonie); captivitatea în propria iubire – orice sentiment puternic „înlănţuie“, iar înălţarea pe piedestal a iubitei/iubitului e chiar rugul iubirii. Scara Oanei Boc recompunea în trepte o veritabilă ars amandi, Eros fiind prezent cu toate feţele/vârstele sale, de la fiorii dintâi până la rana din iubire şi la presimţirea morţii. Performanţa Oanei Boc stătea, însă, în alegerea tonului: fără a ocoli focul şi exaltările iubirii, ea scria o carte curată şi armonioasă.

Cea de-a doua carte de versuri – Scrisoarea Evei, Editura Limes, Floreşti/Cluj 2017, 94 pagini – nu se îndepărtează ca atitudine de cea dintâi, dar îşi consolidează altfel arhitectura, proiectând-o pe un fundal mitic, arhetipal. Cuplul emblematic, Adam şi Eva, numeşte de la început tema care va subîntinde cu variaţiuni infinite poemele: unitatea primordială în căutarea căreia îndrăgostiţii se înscriu de la începuturi. Adam şi Eva sunt un singur trup, supunându-se visului rotund al divinităţii: „Şi m-am simţit cum izvorăsc din tine/ şi-apoi cum gol şi fraged trupul meu/ se cuibăreşte tremurând la tine-n braţe/ aşa cum ne visase-adesea Dumnezeu…“. Adam, omul, era androginul, hermafroditul, cu „situare dublă“. Separarea celor două jumătăţi se petrece din dorinţa de cunoaştere a Evei, expansiv-mlădioasă, dinamică. Acest „al doilea“ Adam, cel desprins de Eva, şi Eva însăşi sunt, amândoi, derivaţi şi incompleţi. Eva, femininul, vine ca o nuanţare şi aduce comentariul crizic la suficienţa adamică, la calm. Seninătatea e abandonată, existenţa umană e pusă în problemă şi începe căutarea androginiei pierdute, a totalităţii. Scopul vieţii umane ar fi atunci nu de a deveni unul, ci de a redeveni, fiecare, doi, de a redobândi jumătatea pierdută dinăuntru. O spune Platon în Banchetul: „Ei bine, Eros nu-i decât numele acestui dor, al năzuinţei către unitate“. După Mircea Eliade, aspiraţia spre unitatea dublă, cu două feţe unite pentru totdeauna, îşi are originea în mistica erotică indiană, perfecţiunea omului atingându-se prin „identificarea lui cu o pereche divină, adică pe calea androginiei“. Luceafărul însuşi – să spun într-o paranteză – poate fi citit prin metafora androginiei. Hyperion şi fata de împărat sunt deopotrivă ne-întregi. Întregirea se realizează o dată cu aspiraţia pătimaşă, cu „dorul nemărginit“, fie el de stele ori de iubire/moarte. Alchimia dorinţei funcţionează şi-i îmbogăţeşte pe cei doi în egală măsură. Androginul este, în toate religiile, simbolul ambivalenţei, al indiferenţierii originare. Fiinţa primordială se manifestă androgin asemeni cuplurilor lumină/întuneric, cer/ţărână, viaţă/moarte, animus/anima, mascul/femelă… Perfecţiunea se atinge prin recunoaşterea şi fructificarea, împreună, a scindării intime. Eva e gata oricând să muşte a doua oară din mărul oprit, căci uniunea visată a celor doi e, pentru ea, una a împlinirii prin celălalt, prin adâncă re-cunoaştere reciprocă.

Poemul Scrisoarea Evei deschide oarecum programatic volumul sugerând aproape explicit această aparent sofisticată cale de lectură. Însă inteligenţa poetei secondează strâns sentimentul, trăirea, starea poetică. Nu vom avea de-a face, aşadar, cu simpla respectare a unui chenar sugerat de poemul-prolog. Cele trei cicluri, Din Egipt, Don Juan, La Roma m-ai iubit în Colosseum, sunt trepte ale căutării febrile a unităţii prin proiectarea pe o geografie culturală vastă, dar ele nu scad nicidecum febra sentimentului erotic şi nu atenuează detaliile personalizate. Femeia îndrăgostită recurge la un arsenal complex de tactici ale ademenirii, fiecare poem descriind nu doar aşteptarea şi durerea rătăcirii vremelnice de celălalt, ci şi argumente foarte fin instrumentate ale rolului componentei feminine în armonia cuplului: „Sunt un gând al pământului/ înfăşurat într-un trup […] răscolit […] de zbaterea aripilor/ acestei iubiri-libelulă/ care aleargă în dansuri nebune“. Fragilitatea nu exclude forţa decurgând din generozitate şi toleranţă, tristeţea se ştie trecătoare căci legăturile celor doi sunt, în această amplă proiecţie mitică, profund destinale, dar şi cu o sonoritate mantrică de efect: „fiindcă nu poţi iubi aşa frumos/ pe-altcineva,/ decât pe mine, Eva ta…“ Poemele întreţes evocări în falduri ale iubirii trecute şi prevestiri ale re-aşezării în sfera perfectă hărăzită de la început: „noaptea aceea imensă şi plină/ în care am răsărit prinşi împreună/ într-o nepământeană şi rotundă lumină”; „niciodată n-am mai iubit aşa,/ ca într-o sferă/ cu sufletul cuprins întreg în alt suflet,/ cu trupul cuprins întreg în alt trup,/ cu privirea ta/ în care încăpeam toată/ ca într-o sferă perfectă”.

Poemul de dragoste are în volum şi o delicată, indirectă, definiţie: „Plecasem din mine ca dintr-un cuvânt/ din care a evadat înţelesul/ şi a rămas doar şirul de sunete/ bezmetic şi stingher/ care nu mai ştia ce să fie/ şi ce să facă acum cu trupul său/ pe marginea albă de cer ca o hârtie“. Cuvintele iubirii sunt şi cuvinte ale puterii, creatoare, cu o magie recunoscută dintotdeauna în lunga lor istorie. Reîntoarse în pagina albă, exersând valenţe multiple şi ritmuri inedite, ele pot provoca recuperarea sim-foniei uitate/rătăcite.

Într-o scurtă genosanaliză, să observ că privirea sexuată a limbii române şi adaosul potenţator al ambigenului androgin îi vin poetei în ajutor. Femininele, cele mai multe dintre ele, sunt infinitive lungi, bogate infinitive lungi, care păstrează în ele neastâmpărul verbului, dar s-au aşezat deja în tihna substantivului: aşteptare, depărtare, îmbrăţişare, cădere, durere, mirare, răzvrătire, plutire, iubire (cu o mare frecvenţă, firească şi deloc stridentă), căutare, plecare, disperare, strânsoare, tăcere, zbatere, putere, devenire. Li se alătură singurătatea, marea, rana, dorinţa. Ele au forţa copleşitoare a durării, construiesc sentimentul, îl apără, aşteptarea cuvântătoare, înfiorată de prelungi unde de feminitate, fiind instrument predilect. Dar modalităţile prin care se poate spera reconstituirea unuluisunt toate ambigene, androgine: vis, trup, cuib, măr, abis, gând, nisip, cuvânt, drum, chip, ritual, zbor, cer, dor, dans, fior, val. Ele introduc puncte de reper pe canavaua infinitivelor lungi, traducând cu ritmarea lor ardente tresăriri subterane. Monologul Evei, abia întrerupt ici-colo de evocarea unor comentarii dinspre Adam, e, în cele din urmă, o corespondenţă cu adresant general-uman. Încă o dată, tonul ales e optim, el favorizând participarea implicată a cititorului la o delicat-pătimaşă confesiune de interior.