a20

Mircea Mihăieş

Interviu realizat de Florian Saiu

Pornim cu o idee şi sfârşim cu o fixaţie

Florian Saiu: S-a împlinit un an de la publicarea lui „Ulysses, 732. Romanul romanului“, carte tare în adevăratul sens al cuvântului, „proză a ideilor“, cum elegant aţi numit-o. O încercare de „limpezire“ a lui Joyce, cum aş numi-o eu. Ce ecouri au ajuns, după această ispravă, la scriitorul Mircea Mihăieş? S-a copt destinul acestei cărţi?

Mircea Mihăieş: Cartea a apărut în octombrie 2016 şi s-a bucurat de un ecou neaşteptat. Nu numai că a fost comentată de critici importanţi, premiată şi răspremiată, dar s-au vândut un număr impresionant de exemplare. E ceva neverosimil, având în vedere genul (în fond, în ciuda eforturilor mele de a „înnobila“ narativ textul, cartea rămâne una de critică) şi dimensiunile ei. Manuscrisul pe care i l-am predat lui Silviu Lupescu avea 1200 de pagini standard, adică peste două milioane şi patru sute de mii de semne. E, probabil, cea mai amplă monografie scrisă vreodată în limba română.

„Ecourile“ care au ajuns la mine au fost multiple şi, din fericire, plăcute urechii şi orgoliului. Cine nu s-ar bucura să fie comparat cu marii critici literari – aşa cum mi-a făcut onoarea dl. Nicolae Manolescu, atunci când a scris că Ulysses al meu stă umăr la umăr cu Gogol sau fantasticul banalităţii, cartea extraordinară a lui Lucian Raicu? M-au încântat chiar şi unele reproşuri – de pildă, că am luat peste picior, în câteva rânduri, excesele criticii „feministe“ şi elucubraţiile „studiilor de gen“. Înseamnă că semnalele pe care le-am transmis (într-un limbaj cât se poate de potolit, de altfel) au ajuns unde trebuie. Ele sunt, din păcate, şi o confirmare a faptului că aveam dreptate să fiu ironic. Nu am obiceiul să răspund unor imputări critice. Pe vremuri, mi s-a reproşat adeseori că scriu „prea frumos“, că judecata critică e aproape îngropată printre propriile mele metafore, piruete stilistice şi jerbe retorice. În cartea dedicată capodoperei lui Joyce – şi nu numai acolo – se poate observa că am luat în seamă observaţiile. Încerc să scriu cât mai „alb“, cât mai lipsit de „expresivitate“ şi fără adjective – deşi îmi pare că în felul acesta merg împotriva propriei mele naturi. E ca şi cum aş înota contra curentului, într-o apă vâscoasă şi neprietenoasă (iată şi metaforele!).

Nu ştiu în ce măsură cartea e „coaptă“. Tot ce sper e să nu se fi „răscopt“ înainte de vreme. Observ că e recenzată în continuare şi că, încetul cu încetul, e acceptată în mediile academice, recomandată în bibliografiile joyceene ori în cele dedicate modernismului britanic. Am primit şi texte de dimensiuni ample (cât nişte… cărţi mai mici), în care exegeza mea devine, dincolo de analiză, pretextul unor spectaculoase consideraţii asupra lui Joyce, Ulysses şi…  a mea (Coriolan Babeţi ştie despre ce vorbesc!)

În ce mă priveşte, Ulysses, 732 mi-a deschis gustul să merg mai departe cu studiul creaţiei lui Joyce. Sunt pe la jumătatea unei cărţi dedicate „biografiei ficţionale“ a personajului feminin al romanului, Molly Bloom, această Penelopă slobodă la gură, senzuală şi irezistibilă în toate ipostazele pe care le întrupează: mamă, soţie, amantă şi zeiţă. (O, nu vă speriaţi: de data aceasta n-am de gând să trec de 500 de pagini!) Iar apoi, si Dieu nous prête vie, cum avea obiceiul să spună Tolstoi (şi, la noi, Alexandru Paleologu), m-aş aventura într-o „traducere“ critică a obscurissimei cărţi a lui Joyce, Finnegans Wake. Ar fi o încercare de a arunca nişte fascicole de lumină asupra „părţii nocturne“ a creaţiei marelui irlandez, contrabalansul „diurnului“ (ca să glumin puţin!) Ulysses. Dar, vorba unui adorabil poet, dramaturg şi romancier, Matei Vişniec, „păi, să mai vedem, păi, să mai discutăm…“       

F.S.: Ce gânduri, ce idei, ce îngrijorări, ce frământări, ce satisfacţii se intersectează în mintea intelectualului Mircea Mihăieş când este provocat să răspundă întrebării: România, încotro?

M.M.: E genul de întrebare care generează nu doar opinii radical opuse şi controverse, ci şi teze de doctorat. Adevărul e că nu ştie nimeni încotro ne îndreptăm sau ce dorim de la viaţă. Dac-aş risca, totuşi, un răspuns, aş spune că România nu se îndreaptă nicăieri, ci stă pe loc. Am încremenit, cam prin 2008-2009, într-un model de ţară în care în discursul public domină resentimentul, ura, invidia, scârba faţă de tot ce e făcut de altul. Discursul  privat nu-l aude nimeni, şi la asta a contribuit, în mod paradoxal, Facebook-ul. Ceea ce ar fi trebuit să fie o agoră unde să se adune vocile indivizilor care au ceva de spus s-a transformat într-o învălmăşeală de ego-uri supradimensionate, într-o pălăvrăgeală sterilă şi într-o deversare de narcisism absolut greţoase. Eficacitatea „civică“ a aşa-numitelor „medii de socializare“ tinde spre zero. Încercaţi, dacă nu mă credeţi, să invitaţi oameni la un eveniment cultural. Vor veni doar cei care ar fi participat oricum, convocaţi sau neconvocaţi pe Internet. Despre evenimente politice, nu mai vorbesc. Am notat, doar în zilele acestea, atât de multe mobilizări la demonstraţii de protest, încât nu mi-ar ajunge spaţiul acestui interviu pentru a le menţiona. Rezultatul? Nul. Postările au continuat, cu acelaşi aer năuc-visător, de parc-am fi în lumea frumoaselor adormite.

F.S.: Predaţi de-o viaţă, v-aţi zidit darurile în formarea a diferite generaţii de studenţi. Cum este, stimate domn, studentul de astăzi? Ce diferenţe există între studentul din Vest, de peste Ocean, şi studentul român, din România?

M.M.: Studentul român, ca şi cetăţeanul român în general, a confiscat cu aplomb binefacerile democraţiei. Sau, mai bine zis, partea cu drepturile, ignorând-o cu totul pe cea cu îndatoririle. Studentul român nu poate fi altfel decât elevul român. După ce ai stat doisprezece ani în compania unor învăţători şi profesori profund frustraţi (salarii mizerabile, planuri de învăţământ stupide, cerinţe suplimentare groteşti etc.) şi deprofesionalizaţi (onoare excepţiilor!), nu prea ai ce învăţa. De ani buni, e imposibil ca în facultate să faci altceva decât nişte cursuri de tipul „introducere în…“ Când ajung la facultate, cultura generală a studenţilor nu depăşeşte (din nou, onoare excepţiilor!) nivelul unui absolvent de gimnaziu de acum douăzeci-treizeci de ani. Şi nu e vina lor. Ei sunt doar victimele „experimentelor“ prin care a trecut învăţământul românesc în drumul lui spre neant. Deplâng această stare, în care generaţii întregi de oameni care ar merita o soartă mai bună ajung victimele unor împrejurări istorice şi politice reprobabile. În Occident, în marile universităţi, există un cult al muncii, al competiţiei şi al seriozităţii pe care mi l-aş dori importante şi la noi. Dar fără ideologizarea extrem-stângistă care face acolo ravagii.

Catastrofala iniţiativă „Bologna“ a împins în prăpastie un drum deja presărat cu hârtoape. Graba de a înfunda în buzunarele studenţilor diplome şi medalii e o formă a flateriei împrumutată din politică. Tinerilor li se oferă, în cel mai bun caz, doar şansa de a deveni, asemenea celor aflaţi la catedre, nişte jalnici veleitari. Din acest motiv, lucrurile vor merge în societatea românească din prost în mai prost. Şi asta pentru că baza de selecţie a „valorilor“ e incredibil de îngustă. Oricât ai căuta, în funcţiile de conducere nu vei da decât peste nulităţi şi aranjori, mândri nevoie-mare că excelează şi ei la câteva capitole: lipsă de caracter, ticăloşie, lucrături pe la spate (pentru ultima oară: onoare excepţiilor!)

F.S.: Cum a influenţat şi cum influenţează, astăzi, ideea de corectitudine politică lumea academică? Se simt aceste influenţe şi în spaţiul nostru cultural?

M.M.: Corectitudinea politică – acest sifilis al civilizaţiei postmoderne – a depăşit demult ţarcurile mediilor academice (îndeosebi din lumea anglo-saxonă). Ea face ravagii, de vreo două decenii, în toate domeniile societăţii. Absolvenţii spălaţi pe creier cu teoriile egalitarismului, impunerea dogmelor „sexo-marxismului“, cum l-a numit Adrian Papahagi, anihilarea vocilor critice, suprimarea libertăţii de expresie sunt, deja, realităţi ale societăţilor avansate. Într-o sinistră imitaţie a ceea ce se petrece în ţări dominate de fundamentalismul religios, intelectualii şi politicienii occidentali au impus ideologia căluşului în gură, a limbajului unic şi a conformismului slugarnic. Minunatul „drept la ofensă“, care a făcut farmecul lumii occidentale timp de mai multe veacuri, a devenit azi o infracţiune violent reprimată de codul penal.

Clasa politică occidentală a momentului e modelată după aceste precepte autodistructive. Cel mai eclatant exemplu, în sens negativ, l-a constituit până acum preşedinţia lui Barack Obama. Trump nu ar fi fost niciodată posibil fără făţărnicia, fără abuzurile, fără minciunile şi, mai ales, fără iresponsabilitatea faţă de resursele publice, transformate în politică de stat de către al 44-lea preşedinte american. Dar ucenicii săi de astăzi – cu şefii de promoţie Macron şi Trudeau – dau semne că-l vor întrece în imaginaţie diabolică şi în tehnici de a face tabula rasadin ceea ce a fost cea mai strălucită perioadă din istoria omenirii – aceea a culturii occidentale, născută din tradiţia iudeo-creştinismului.

F.S.: Care este profilul cultural al României din zilele noastre?

M.M.: Când piaţa de carte a României se reduce la un pipernicit 3 la sută din populaţie, iar cifra de afaceri a domeniului editorial e cea mai mică din Europa, despre ce „profil cultural“ vorbim? Ungurii, ca să mă refer la un reper care îi enervează întotdeauna pe români, investesc în cărţi o sumă dublă faţă de cea din România. Dacă luăm în considerare numărul populaţiei, ajungem la constatarea deloc plăcută că ungurii citesc de patru ori mai multe cărţi decât românii.

Unul dintre cele mai deprimante fenomene din timpul vieţii mele îl constituie închiderea, cu o viteză năucitoare, a librăriilor. Ca unul care mi-am petrecut unele dintre cele mai frumoase ore ale copilăriei şi adolescenţei în biblioteci şi librării, văd în această dramă un afront personal. Nu moare o lume la modul general, ci îmi moare lumea. Pe de altă parte, cartea n-a fost niciodată o obsesie pentru românul de rând. Chiar şi atunci când aveam impresia că se citeşte, în realitate nu se citea. Tragedia rezidă în faptul că puţinii iubitori de cărţi au ajuns şi mai puţini. Am prieteni care înainte de 1989 citeau pe rupte, cumpărau şi împrumutau cărţi. Astăzi au devenit robii televiziunilor. Lecturile de atunci s-au transformat într-un sol fertil pentru tot felul de teorii conspirative livrate la greu de televiziuni şi pe internet. Aberaţiile prind mai uşor nu la omul simplu, ci la cel care-şi închipuie că are la degetul mic mecanismele după care se orânduieşte lumea.

F.S.: Trăim în mai multe Românii? Care sunt Româniile lui Mircea Mihăieş?

M.M.: Nu trăiesc într-o altă Românie decât ceilalţi români – îi exclud pe politicieni şi pe „îmbogăţiţii de război“ care ne-au năpădit. Aceia, da, au propriile lor Românii. Circul pe aceleaşi străzi desfundate, respir acelaşi aer poluat şi, deşi câştig un salariu românesc, mănânc la preţuri europene mărfuri care la câteva sute de kilometri mai spre Vest ar provoca arestarea imediată a celor care le-au pus în vânzare. Deci, n-am niciun turn de fildeş, nici privilegii şi nici interes pentru aşa ceva. M-aş bucura dacă am duce-o cu toţii ceva mai bine şi dacă am fi mai puţin mitocani. Restul sunt detalii.

F.S.: Părem un popor încremenit într-o veşnică tranziţie, parcă neisprăvit, într-o „ţară neaşezată“. Ce ne lipseşte pentru a ne găsi albia, pentru a curge şi noi în timpuri mai însorite?

M.M.: Suntem, oricât ne-am lăuda cu vechimi şi străvechimi iluzorii, o naţiune tânără. Comparaţi cu ţările Occidentale, avem o înapoiere de cel puţin o mie de ani. Credeţi că acest hău temporal poate fi umplut cât ai bate din palme? Cu atât mai mult cu cât nici ei nu stau pe loc. Încremeniţi nu suntem, ci, dimpotrivă, neaşezaţi, neastâmpăraţi, incapabili să ne asumăm răgazurile de gândire înainte de a acţiona. Urmaşi ai lui Ştefan, suntem „iute vărsători de sânge nevinovat“ şi incapabili de a anticipa consecinţele acţiunilor de acum. N-am să vă reamintesc exemplele binecunoscute legate de alianţele noastre în marile războaie ale veacului trecut (dar nici în secolul al XIX-lea n-am stat mai bine). Niciun final nu ne-a prins alături de cei cu care am pornit la luptă. Pornim cu o idee şi sfârşim cu o fixaţie. Nu cunosc un alt popor la care să mai întâlneşti un asemenea amestec de iubire şi ură faţă de sine. Ne detestăm aproapele, îl sfâşiem fără milă, îl împroşcăm cu noroi, cu flegme şi excremente, ba chiar îl şi băgăm la puşcărie când nu ne împărtăşeşte opiniile.  Dar iubim la nebunie, cu exaltare, cu fanatism ţărişoara care-i ţine la sânul ei feciorelnic şi pe cei cărora tocmai ne pregătim să le tăiem beregata.

Concluzia e că nu ne-am găsit încă formula. Ne jucăm iresponsabil cu diverse elemente chimice, dar nu ştim cum să le combinăm în aşa fel încât să obţinem substanţe folositoare. Tot ce iese din eprubetele noastre e fie de o duhoare insuportabilă, fie explodează mai al naibii decât dinamita. Urmăriţi procesiunile noastre religioase şi veţi descoperi ceva şocant: noi nu suntem, de fapt, credincioşi, ci superstiţioşi! Construim biserici şi catedrale, dar din punct de vedere dogmatic încă n-am ieşit din peşteri. O viaţă spirituală care mai mult întunecă minţile decât mângâie sufletele nu e tocmai ţelul societăţii deschise la care eu, unul, nu încetez să visez.

F.S.: Este implicat suficient intelectualul în viaţa cetăţii? Privit din faţă, pare retras în turnuri de cărţi, aplecat asupra propriilor îndeletniciri şi interese. Am avea parcă nevoie de mai multe minţi îndrăzneţe care să amendeze derapajele politicienilor noştri…

M.M.: Nimic din ce s-a făcut în politica românească nu s-a făcut fără participarea intelectualilor. Aş zice chiar că aportul lor a fost mai vizibil la dezastre. Încă din primele zile de după 1989, intelectualitatea s-a împărţit în două. Cei mai mulţi s-au plasat în tabăra anti-comunistă. Dar au fost şi personaje importante care s-au vândut satanismului iliescian. Numele care-mi vine automat în minte este cel al lui Eugen Simion. Dar nici Augustin Buzura ori alţii mai puţin însemnaţi n-au ezitat să se alieze cu structurile statale comuniste rămase intacte. Acestea le-au dat pe mână instituţii influente precum Academia Română, ori Fundaţia Culturală Română. Clientela pe care au hrănit-o cu burse, călătorii şi locuri de muncă, tinerii pe care i-au corupt sunt cei care lucrează acum din greu la readucerea socialismului şi comunismului în România. Dacă analizăm puţin discursul public aflat la putere, e clar că operaţia a fost încununată de succes.

F.S.: Care sunt cărţile care v-au schimbat percepţia asupra vieţii, care v-au redimensionat existenţa?

M.M.: E o iluzie că suntem construiţi de „cărţile mari“. Sigur, las deoparte Biblia, carte „întemeietoare“ prin excelenţă. Dacă-mi trec în revistă lecturile, n-am nicio ezitare să spun că sunt produsul cărţilor pe care le-am citit în copilărie şi adolescenţă. Când, vă asigur, nu mă hrăneam cu Kant şi Hegel, ci cu Dumas şi Ponson du Terrail, cu Simenon şi Chandler, cu Féval, Eugène Sue şi colecţiile de cărţi populare interbelice găsite prin poduri, gen Aventurile submarinului Dox ori Colecţia celor 15 lei. Acolo am găsit învăţămintele fundamentale despre bine, frumos, onoare, iubire, curaj, laşitate, sublim şi ticăloşie. Ulterior, când am ajuns la clasici, mi s-a părut că aceleaşi valori, da, existau şi la Cervantes, Balzac, Stendhal, Dickens, Tolstoi ori Flaubert, dar că  erau mai puţin evidente, dacă nu cumva diluate. Dar aveau şi ele ceva nemaipomenit, ceva fundamental: stilul. Nu neapărat un stil al artei, cât un stil al existenţei.

F.S.: Ce părere aveţi despre fenomenul migraţiilor, fenomen care tinde să schimbe profilul cultural al Europei?

M.M.: Fenomenul e inevitabil. Nu e nici nou, nici neobişnuit. Ce-l particularizează pe cel actual sunt condiţiile în care se petrece şi numărul colosal al celor implicaţi.  Dintotdeauna oamenii şi-au părăsit ţările şi căminele pentru a căuta condiţii de trai mai bune. „Dreptul la fericire“ consfinţit de americani – şi perfect normal – trebuie să fie accesibil oricui. Niciodată, însă, în epoca modernă „conflictul între civilizaţii“ (ca să folosesc sintagma lui Huntington) n-a fost atât de acut, de sângeros, de intolerabil. Atacurile aproape cotidiene din nenumărate oraşe occidentale au indus ideea că nu e vorba de emigrare, ci de cucerire prin acţiuni cvasi-militarizate şi prin terorism, conduse din centre ideologice care nu-şi ascund ura faţă de valorile lumii libere.

Problema Occidentului de a primi unul, două, trei, poate chiar zece milioane de năpăstuiţi ai soartei nu e de natură economică. Problema e de natură psihologică şi istorică. Vechile valuri de imigranţi au venit întotdeauna în ţările prospere cu gândul de  a se asimila. Au adoptat, dacă nu religia locului, cu siguranţă legile şi modul de viaţă cotidiană şi, evident, limba. Iar cei care n-au făcut-o, s-au întors în locurile de origine.

Acum, dintr-o dată, prin creşterea exponenţială a sentimentului religios, prin violenţa făţişă şi dispreţul agresiv faţă de valorile occidentale, însăşi ideea emigrării are alte conotaţii şi primeşte noi definiţii. Terenul a fost pregătit, de altfel, de corifeii multiculturalismului şi ai corectitudinii politice. Demolarea valorilor tradiţionale, anularea sistemelor meritocratice de promovare şi înlocuirea lor cu diverse „discriminări pozitive“ ori „de gen“ au creat falii enorme de care, inevitabil, au profitat ideologii unor culturi revanşarde. Aceştia abia aşteptau să pedepsească Occidentul pentru ceea ce s-a numit colonialism. Fenomen complex, acesta a reprezentat, pe lângă binecunoscutele aspecte reprobabile, şi o injecţie de modernitate. O injecţie inutilă şi inoportună. Tristeţea istorică e că revoluţiile pot fi „importate“, aşa cum a dovedit experimentul comunist pe mai mult de o treime din planetă, pe când democraţia şi civilizaţia, nu…

F.S.: Ce opinie aveţi despre poezia actuală? Care ar fi poeţii preferaţi ai omului Mircea Mihăieş?

M.M.: Nu mai citesc astăzi la fel de multă poezie ca pe vremea comunismului. Îmi citesc prietenii sau pe cei care mă roagă să le parcurg manuscrisele. Îi recitesc însă frecvent, şi cu încântare sporită, pe Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, iar dintre cei mai noi pe Mircea Ivănescu, marele poet postbelic, în opinia mea. O respect enorm pe Ileana Mălăncioiu. Nu pierd nimic din ce scrie Marta Petreu. Dintre cei apropiaţi, ca vârstă sau ca persoane, găsesc sprijin psihologic, emoţional şi intelectual la Mircea Cărtărescu, la regretatul Traian T. Coşovei, Gabriel Chifu, Ioan T. Morar, Eugen Suciu, Ion Mureşan.

F.S.: Ce viitor au produsele tipărite? Va fi înlocuită total cartea cu un audio-book? Revista culturală cu un site? Ziarul tipărit cu o platformă on-line? A obosit tiparul lui Gutenberg, şi-a atins limitele?

M.M.: N-am cum să vă dau un răspuns serios la aceste întrebări – de altfel, foarte grave. N-aş putea decât să improvizez. Ştiu însă că tendinţa naturală a comportamentului uman merge în direcţia simplificării. Va supravieţui, aşadar, formula care-i va oferi omului cea mai comodă modalitate de a „accesa“ (cum se spune, cu un barbarism) cartea. Vedeţi, chiar dumneavoastră v-aţi referit la suportul publicaţiilor, nu la necesitatea lor. Cartea şi revista vor rămâne încă multă vreme obiecte de care omul nu va dori şi de care nu va putea să se dispenseze. Că ele vor continua să fie tipărite pe hârtie sau pe-un echivalent încă neştiut al acesteia, sau dacă vor fi „consumate“ sub forma cip-urilor, n-am cum să vă spun. Ca un înamorat de celuloză, de cerneală tipografică, de cartoane frumos ilustrate, eu, unul, sper să nu prind ziua în care cărţile vor fi dispărut, asemenea dinozaurilor în urma cataclismelor.

F.S.: Există vreo carte marca Mircea Mihăieş – scrisă sau nescrisă – care nu vă lasă să vă odihniţi noaptea, din cauza căreia vă frământaţi ziua, care nu vă dă pace?

M.M.: Halatul de lucru în care încercaţi să mă îmbrăcaţi se potriveşte mai degrabă scriitorului romantic. Pe mine, dimpotrivă, gândul că am pe şantier sau în proiect o carte mă ajută să dorm bine. Insomniile mi le provoacă alte lucruri, care n-au de-a face cu scrisul şi cititul. Unele dintre ele se regăsesc chiar printre rândurile de mai sus.

Interviu realizat de Florian Saiu