a11

Partea a doua

Ştefan Melancu

Dincolo de golul singurătăţii fiinţei, firul nopţilor insomniace are în el în aceeaşi măsură pliul tăcut al privirii peste timp, în care ard flăcări ce învăluie margini ale unor ţinuturi ce păreau uitate cu totul. Ţinuturi stăruind în fantoşele memoriei, arse, făcute scrum în zile şi ani, peste ale căror pământuri au crescut însă, în alte zile şi ani, o altă vegetaţie, alte ape şi alte ceruri. Arbori sau iarbă măruntă a memoriei, ape subţiri sau adânci ale unor trăiri în care îţi speli gândul sau poţi respira abisuri necunoscute, sau te poţi îneca; ceruri apoi lăsate jos peste pleoape obosite de timp şi lume sau răscolite în bătaia îndepărtată a unei stele pâlpâind încă în depărtări neînţelese. Şi toate acestea, puse în margini de viaţă, în exilul pe care îl duc insertiv cu ele peste Jiul de Târg, Târgul Amar cum l-a numit cândva un vechi prieten. De văzut însă, încă! De văzut care margini. Visez cu ochii deschişi, mai ales în aceste nopţi lungi din Jiul de Târg, să caut străfundul unor astfel de margini ale lumii. Într-o nouă gramatică a vieţii, în jocul departelui şi aproapelui, jos şi sus, înapoi şi înainte, în care substantivele să devină verzi şi izbăvitoare, adjectivele tari şi înmuiate în iacint, pronumele cercuri cu interiorul în linii şi puncte mereu altele, iar verbele muşcând şi scânteind, mişcate de un mereu împovărător labirint al fiinţei.

Nebunia poate fi una dintre aceste margini. Zara Rusnacul, învârtindu-se încolo şi încoace prin piaţeta din centrul oraşului tot cu capul pe sus, cobora cerul peste o altă gramatică a vieţii, cuvinte străpunse de N limite: raţiunea înflăcărată, abandonată (simetric, asimetric?) în apusul zeilor (E apus de zeitate!); în intermediarul, intermundul propriei zări, flotant, dincoace de bine şi de rău, şi simplu în cele din urmă: Luaţi aminte, vin soldaţii, intraţi în case, faceţi-vă galerii, multe, multe! Case ale fiinţei clădite pe chiar golul singurătăţii fiinţei şi galerii, labirinturi interiorizate în guralivul strat incert al conştiinţei. La fel, l-am simţit şi pe un alt nebun, cu mulţi ani urmă. Şi acesta îşi făcea veacul prin centrul oraşului, în Silvania, toată lumea cunoscând-l drept Miau-Miau. Spre deosebire de Zara Rusnacul, înconjurat de maidanezii Jiului de Târg, Miau-Miau se afla mai mereu în preajma pisicilor; şi, de asemenea, printre păsări, hulubi şi vrăbii, pe care le pândea cu ochii miciţi, stând la pândă, sărind apoi brusc asupra lor într-un strigăt în care se împreunau şi dorinţa, şi alintul: miau-miau! Absolvent de Arte, a intrat într-o zi, într-un decembrie ningând cu franjuri albe, în redacţia Apostrof-ului, aproape de catedrala ungurească, cu un tablou imens, făcut pe o tăblie de uşă veche din lemn, într-o vizită cu totul neaşteptată. A intrat cu greu pe uşa redacţiei, răsucindu-se în profil, cu propria-i uşă-tablou în spate, clătinându-se şi abia respirând. L-a-am adus pe-pentru întreaga re-redacţie! a spus-o bâlbâindu-se, însă pe un ton solemn, cu ochii arzând şi plimbându-şi-i de la unul la altul dintre cei prezenţi. Tabloul, uriaş, pictat pe întreaga suprafaţă a uşii, evoca o viziune psihedelică, pusă pe chipuri incerte, prinse între nenumărate linii şi puncte, într-o răbdare reflexivă, marcată de acel „Eu vorbesc!“ străpuns de invizibil, denudare şi imense limite ale fiinţei! Peste câteva luni, în primăvară, a fost găsit, tot pe scările unei alimentare, aproape de piaţă, nemişcat, stând pe spate, înecat cu propria-i vomă. Ce s-o fi ales oare de tabloul lui psihedelic?

Apropo de câinii din preajma lui Zara Rusnacul şi pisicile lui Miau-Miau. Alia mi-a trimis din Silvania, pe net, câteva instantanee proaspete cu Mitzy, pisica noastră albă şi cu pete multicolore, şi Aza, căţeluşa-mogâldeaţă arămie. Alături de un istantaneu cu ea, ţinându-le în poală pe amândouă, cu privirea dusă departe, şi cu dedicaţia: Alexi, miau-miau, ham-ham, acasă! Cu Mitzy vorbisem pe îndelete, în graiul nostru strâns pe parcursul multor ani, chiar în dimineaţa de dinaintea plecării, alături de Alia, la Marele Consiliu al lui Buru. Bând cafeaua în birou, Mitzy a sărit la un moment dat din braţele Aliei pe genunchii mei, apoi mi s-a întins cu lăbuţele pufoase pe umeri, frecându-şi mustăţile de bărbia mea şi torcând. După câteva clipe, s-a oprit însă din tors, privindu-mă cu ochii ei gălbui-verzui, îndelung: Miau-miau! şi apoi un mrrr! Prelung. Înţelegeam atunci din privirea ei şi din alintul mieunat că terapia marginilor de lume şi fiinţă ar putea fi infinit mai simplă. Ştiu ce vrei să-mi spui, i-am şoptit în urechea dinspre mine, nu plec! Am minţit-o însă. Am vorbit şi am minţit, chiar dacă poate fără să vreau. Mitzy, în instantaneul Aliei, pare însă liniştită, cu marginile cunoscute de către ea, ale lumii ei. Pe Aza, mogâldeaţa arămie, cam de aceeaşi mărime cu Mitzy, mi-o amintesc clar mai întâi în seara când am dus-o acasă de la Casa Tauffer. După baia pe care i-o făcuse Alia, speriată de apă şi abia stând să fie ştearsă, a sărit ca din puşcă spre mine, aciuindu-se apoi în braţele mele. O învelisem cu totul în halatul meu bleumarin, pentru a o încălzi, Aza însă şi-a sos capul şi m-a privit minute în şir, cu ochii ei maronii şi ficşi. Ai grijă, mi-ai luat lumea şi m-ai adus într-o altă margine! părea să-mi spună. Apoi, a doua zi, înspre prânz, pregătit să plec în Jiul de Târg, Aza stând în braţele Aliei, pe trotuarul lipit de parcare, mă privea, fiind pe punctul de a demara maşina şi claxonând scurt, cu aceiaşi ochi, mult mai speriată însă: Ai grijă, nu o margine, ci mai multe! Sunt speriată!

O altă margine de fiinţă se insinua, cu foarte mulţi ani în urmă, e adevărat, aproape imperceptibil şi poate pentru prima oară, în Albia. La întretăierea dintre copilărie şi adolescenţă, zonă tampon a fiinţei, între nisip şi apă, iarbă în fir şi felie azurie de cer, dorinţe umezi ale nopţilor populate de îngeri şi strigoi şi privire a zâmbetului drept, peste lume. Fiinţa ca joc, dincolo de şiretlicurile existenţei, dar şi ca neputinţă nu doar a gramaticii lumii, ci şi a oricărei arderi a raţiunii exclusiviste. Şi totuşi, într-un net avantaj. Avantajul, marele şi nemaiîntâlnitul de atunci avantaj, al acelui timp e că marginile fiinţei se creau, creşteau din chiar miezul fiinţei înseşi, proprii, fără ingerinţe din afară. Altfel spus, margini liber alese! Una dintre asemenea margini e cea pe care mă apucasem să o construiesc atunci cu Ur. Luându-o cu mine în Albia, o dusesem, în plină amiază, în nisipul auriu al Gilortului, la puţine zile după ce îmi arătase Debarcaderul. Ajunşi în prundul cel mai cunoscut mie, am intrat mai întâi amândoi în apă, destul de rece, dar cu care ne-am obişnuit repede. Înotam, ne scufundam, râdeam la fiecare ieşire la suprafaţă, cu aer cu tot, şi cu sălciile şi arinii din margini. Fără a vorbi însă nimic, ci doar articulând din când în când sunete, doar sunete, alături de susurul apei. Ţinând locul oricărei gramatici. Apoi, în nisipul prundului din margine, şi tot tăcuţi, am construit galerii după galerii, labirinturi, lungi şi adânci, întinzându-ne la un moment dat pe spate în ele, prinzându-ne peste firele de nisip mâinile şi privind fiecare în ochii celuilalt şi apoi, iarăşi râzând, cerul de deasupra. M-am tot întrebat, în multe rânduri, mă întreb şi acum, oare care erau marginile noastre, ale mele şi ale lui Ur, din acele momente? Cerul, galeriile, prundul, susurul apei, peştii mărunţi şi jocul lor din adâncuri? Înainte de a pleca, în timp ce ne îmbrăcam parcă ruşinaţi de goliciunea noastră, am întrebat-o pe Ur, aproape cu temere că tulbur liniştea: Cum de ai venit aici? M-a privit nelămurit şi parcă mirată că o întreb, răspunzându-mi doar într-un târziu: Nu ştiu… Pentru Albia?

Dar marginea lumii de acum, despre care deunăzi mă întreba şi Meba, asistenta mea de la cursuri? O posibilă insinuare de răspuns mi-a oferit-o Basil, colegul meu de bancă din liceu şi prieten încă de atunci. L-am întâlnit cu o săptămână şi ceva în urmă, în chiar ziua în care începuse să ningă peste Jiul de Târg. Ştia de venirea mea aici, vorbisem la telefon înainte de a pleca din Silvania. Promisese că ne vom vedea şi aşteptam acest moment de la o zi la alta. M-a aşteptat în faţa Grădinii de Vară, aproape de Pensiunea Vera. L-am zărit de departe, recunoscându-l, stând înfipt în ninsoarea care se cernea peste el. Aceeaşi statură mică, proporţionată însă, aceeaşi privire ascuţită, dar blândă, arborată deasupra unei bărbi destul de mari şi grizonate. După ce m-a îmbrăţişat, m-a privit şi, suflând câţiva fulgi mari de nea ce-i lipeau buzele, m-a întrebat direct: Cum de ai venit aici? O margine de fiinţă, îndepărtată, am simţit cum se reactivează, transgresând limite uitate ale timpului, şi, ca într-o ceremonie de schimb şi de realitate arhaică, din zona tampon a copilăriei-adolescenţei, i-am răspuns în acelaşi mod în care îmi răspunsese Ur în prundul de altădată al Gilortului: Nu ştiu… Pentru Albia? La cafea apoi, la Pensiunea Vera, pomenindu-i de Universitate şi de Durog, Basil s-a pornit într-o adevărată avalanşă, într-o totală contrapondere cu firea taciturnă pe care i-o ştiam: Activistul, securistul şi politrucul de Durog, cu el te-ai gândit să te asociezi? Nu, Basil, încercam eu să-l temperez, deformezi lucrurile într-un mod frust, nu-mi pune în spate suprasarcini! Nu am de-a face cu el, îmi văd doar de cursuri, iau în calcul universitatea ca atare… Care Universitate? m-a întrerupt, şi mai pornit, accentuând voit prima dintre vocalele acestui cuvânt. E o cloacă, crezi că nu ştiu! Durog e Universitatea!…

Fragment din romanul
Ithaca, mon amour