a10

Istoria lacunelor. Partea întâi

Bogdan Suceavă

E impresionantă scena incendiului din finalul romanului Numele trandafirului, al lui Umberto Eco, atunci când biblioteca mânăstirii arde şi, odată cu ea, pier în neant o mulţime de manuscrise care reprezentau singurul exemplar al unor lucrări. Numele trandafirului a fost inspirat de o ipoteză nobilă: că partea a doua a Poeticii lui Aristotel ar fi supravieţuit până în Evul Mediu, că ar fi rămas din acest manuscris extraordinar o singură copie, şi că aceasta ar fi căzut în mâna cuiva care nu şi-ar fi dorit ca ideile Magistrului despre comedie să supravieţuiască, nici să ajungă la contemporani, ca şi cum râsul ar fi o boală menită să împingă universul Domnului Dumnezeu spre rău. Ipoteza aceasta a devenit un prilej nemaipomenit pentru Umberto Eco să recurgă la un umor subtil. Putem spune că Numele trandafirului e o carte născută dintr-o lacună, din absenţa unei alte cărţi, mai precis din faptul că partea a doua a Poeticii lui Aristotel nu a supravieţuit până în vremurile noastre. Cât despre cărţile rămase de la Aristotel, din păcate mult mai multe au dispărut, unii autori conjecturând că volumele pe care le avem de la el n-ar reprezenta decât aproximativ o treime din ceea ce el a scris. Dacă ipoteza asta e adevărată, atunci paguba e mare. Pentru a da doar un exemplu, Cicero laudă la un moment dat elocvenţa dialogurilor lui Aristotel1. Dar care dialoguri? A scris Aristotel nişte dialoguri, în stilul celor care ne-au rămas de la Platon? Nimic de acest fel nu a ajuns până la noi. Sau, un alt exemplu, o carte a lui Aristotel care s-ar fi numit Despre pitagoreici este pierdută. Ce o fi fost în paginile ei? Probabil avea informaţii despre filosofia şcolii lui Pitagora, şi mai departe de atât putem cel mult specula. Oare acea lucrare includea câte ceva din interesul lui Aristotel pentru matematici? Să speculăm în cele ce urmează, pentru că rostul prezentului eseu e tocmai speculaţia. Să ni-l imaginăm pe Magistru inserând în text proprietăţi paradoxale ale numerelor pitagoreice, ca de exemplu faptul că pentru un triplu de numere întregi pozitive care satisfac relaţia c2=a2+b2 numărul (a2n+1+b2n+1+c2n+1) /(a+b+c) este un întreg. Proprietatea asta nu e evidentă. Chiar aşa, putem data o asemenea aserţiune? Ne putem pune problema din ce perioadă istorică vine un enunţ? Frumoase sunt toate aceste proprietăţi ale numerelor întregi, dar cu greu am putea garanta că sunt noi. De exemplu, proprietatea că  a2n+1+b2n+1+c2n+1 este divizibil prin a+b+c pentru trei numere pitagoreice e o problemă propusă într-un număr din 2016 al trimestrialului Mathematics Magazine. Numărul cu pricina se află aici pe masă, acum, când scriu, dar e greu de garantat că o proprietate atât de remarcabilă nu ar fi fost descoperită eventual în zorii istoriei aritmeticii, că nu a fost descoperită din întâmplare undeva pe o plajă elenă din vechime, poate niciodată publicată, niciodată înregistrată de vreuna dintre bazele noastre de date responsabile cu memoria. Putem să ne imaginăm că astfel de formule, precum cea amintită mai sus, se găseau consemnate în cartea lui Aristotel Asupra pitagoreicilor? Sau nu e credibil că aşa ceva ar fi fost acolo? Oare conţinutul acelei cărţi includea altceva, mai umanist? Stagiritul era în stare să ne rezerve surprize, ar fi putut scrie şi algebră pură, îl credem capabil de orice exerciţiu intelectual de autentică excelenţă, de vreme ce ne-a lăsat o cărticică atât de profundă precum Categoriile. De ce n-ar fi abordat şi chestiuni de teoria numerelor? Pe vremea aceea, se practica destul de mult exemplificarea pe cazuri numerice, mulţi dintre autorii din vechime recurg la exemple pe cazuri particulare. Oare Aristotel scria şi el aşa? Sau e mult mai probabil că s-a concentrat asupra aspectelor filosofice, acolo unde probabil că a punctat cu mai mare claritate ceea ce nici unul dintre artizanii şcolii lui Pitagora n-ar fi reuşit să scrie la fel de limpede. Şi, lăsând deoparte algebra de dinaintea algebrei, cum e posibil ca o lucrare pe un subiect atât de important şi, totodată, atât de accesibil, aşa cum e comedia, partea pierdută a Poeticii, să se rătăcească? Pierdută fie vreo explorare în teritoriul aritmeticii, putem să ne imaginăm asta, dar o carte despre comedie? În chip de reparaţie tardivă, pentru a suplini lacuna aceasta istorică, contemplăm ce a produs Umberto Eco, un roman construit pe această inconsolabilă pierdere, pe mizeria livrescă a speciei umane, căci, dacă ne-am propune să producem lista cărţilor importante rătăcite de-a lungul istoriei de umanitate, oamenii ne-ar apărea în reala lor lumină: drept nişte primate care pierd obiecte, atunci când nu le ard sau nu le distrug în mod deliberat.

În fond, de ce ni se pare atât de relevantă istoria actelor pierdute, atât de mult încât ne propunem să povestim despre ea aici? Poate pentru că avem destule dificultăţi pe lume, în general. Şi că, pe lângă dificultăţile fiecăruia dintre noi, mai şi ratăm forma cea mai importantă de comunicare, adică transmiterea cărţilor. Am pierdut în decursul istoriei manuscrise, cărţi, fie frumos rulate, fie frumos legate, iar în epocile mai recente pierdute au fost filme întregi, gata să fie prezentate în cinematografele pline de magia domnului Lumière. Or, tocmai aici e întrebarea: ce putem spera dacă în lumea noastră regula e rătăcirea adevărului, aşa cum a fost el descoperit, înregistrat, scris şi re-transcris în vechime? Dacă am pierdut, între multe altele, cartea despre comedie a lui Aristotel, ce am putea spera despre memoria lumii noastre?

Să ne agăţăm de o speranţă: că Teoria râsului a lui Henri Bergson reprezintă o eventuală recuperare, dacă nu cumva doar o importantă consolare pentru că s-a rătăcit partea a doua a Poeticii lui Aristotel. Oare ar fi posibil ca volumul lui Bergson, printr-o incredibilă coincidenţă, să se suprapună ca structură şi idei cu partea pierdută a Poeticii? Dar dacă, de fapt, asta e cartea, printr-o suită paradoxală de jocuri ale necesităţii, prin structură şi raţionament? Poate nu e tocmai aceeaşi carte, nu tocmai literă cu literă, ci ca arhitectură, concept cu concept, fragment cu fragment, apărută aşa, din pură întâmplare, mai bine de două mii de ani mai târziu. Fireşte, Henri Bergson nu a avut idee că ar fi putut genera o asemenea re-scriere, la distanţă de mai bine de două mii de ani. Dar cum ar fi ca ipoteza aceasta să fie, printr-o coincidenţă miraculoasă, adevărată? Să credem oare că Henri Bergson şi-a pus problema acestei lacune bibliografice esenţiale şi a urmărit un raţionament care a făcut fiecare pasaj absolut necesar, de la întâiul rând al proiectului său şi până la ultimul? Şi aici apare o idee importantă, motivaţia care ne atrage în eforturi de o complexitate nebunească, că ne simţim chemaţi să repunem la loc o carte lipsă, acolo unde ceva e ciobit în perfecţiunea universului. Simţim că trebuie să repunem la loc ceea ce este neîntreg şi incomplet. Asta trebuie că a intuit Bergson.

Urmând moştenirea lui Aristotel, Nikos Kazantzakis a mers la Paris, pentru a studia cu Bergson. Din lacună se naşte un nou discurs, ca o completare a ceva ce ar fi putut să fie. Lacunele nasc manuscrise, aşa cum pierderea Poeticii a născut Numele trandafirului. Aşa cum o poveste de dragoste pe care nu am trăit-o niciodată ne poate motiva să ne dedicăm unor eroisme impresionante, tot astfel şi un autor poate să-şi propună să readucă la viaţă o carte ce a existat cândva şi care, între timp, s-a pierdut. E posibil să nu fie un act conştient, dar foarte bine poate să fie tocmai asta. Poate să ştie doar că lucrarea iniţială lipseşte, apoi poate porni de la aceeaşi întrebare, iar cartea astfel scrisă să urmeze întocmai paşii celei dintâi, uneori la distanţă de secole. Pasiunea ne însufleţeşte şi simţim că trebuie să rescriem cărţile care s-au pierdut, ca şi cum ne-am propune să readucem pe linia de plutire toată istoria umanităţii, reconstruind fiecare idee preţioasă care s-a pierdut, fiecare manuscris ars, rătăcit, tocat, călcat în picioare de cai, scufundat în mare, confiscat de nazişti, de NKVD, de gărzile franchiste, de securitatea cubaneză sau de oricine altcineva care a dus în decursul istoriei război cu textele, şi nu doar atât, ci vrem să vedem şi ce s-a făcut cu cărţile pierdute, aşa cum Umberto Eco a vrut să afle ce s-a petrecut cu volumul pierdut al lui Aristotel. Curioasă nelinişte, nu-i aşa?

Norocul nostru e că specia umană are, pe lângă neajunsurile amintite mai sus, şi o mare calitate: o capacitate stranie de a repeta idei, şi nu mă refer la vreun plagiat trivial şi cu bună ştiinţă, ci la întâmplarea ca doi indivizi să ajungă la aceeaşi construcţie, pe căi independente, uneori simultan, alteori la distanţă de secole, atunci când ideea devine realmente necesară. Adică dacă personajul X. ajunge la concluzia cutare la o anumită dată, şi  personajul y. ajunge la exact aceeaşi concluzie în acelaşi timp, iar cele două texte rezultate să semene foarte mult, iar unul se pierde, în timp ce celălalt supravieţuieşte. Iată povestea petrecută în jurul marii revoluţii de la 1848, când Jean Frédéric Frenet şi-a prezentat la Toulouse teza de doctorat pe 10 iulie 1847. Era despre reperele mobile ale unei curbe, o idee ale cărei consecinţe în domeniul geometriei au condus la dezvoltări tehnologice extraordinare, aşa cum ar fi de pildă faptul că azi călătorim cu ajutorul avioanelor, sau că interpretăm lumea graţie jucăriilor digitale, care ne spun cu precizie unde ne aflăm la un moment dat. Atât de utilă a fost descoperirea aceea. Coincidenţa face ca, în acelaşi timp, Joseph Alfred Serret să fi trimis o scrisoare lui Liouville, în care a inserat respectivele rezultate ca o notă editorială în publicarea celei de-a cincea ediţii a unei opere fundamentale a lui Gaspard Monge. Fatalitate, cei doi actori ai piesei, Frenet şi Serret, au obţinut aceleaşi rezultate în acelaşi timp. Şi vorbim aici despre rezultate în geometrie extrem de importante! Disputa asupra paternităţii avea să urmeze. Nu voi aminti aici nimic despre discuţiile cu privire la primatul ideii.

Să ne întrebăm, însă, ce s-ar fi petrecut dacă opera lui Frenet s-ar fi pierdut. Spiritul timpului ne-ar fi salvat, chiar dacă la noi n-ar fi ajuns nimic din manuscrisul originar, pentru că acel spirit al timpului a făcut ca Serret să descopere în acelaşi timp aceeaşi idee. Oricât de crudă ni s-ar părea concluzia, am fi avut lucrarea lui Serret, iar istoria ideilor ştiinţifice nu ar fi suferit cu nimic. La asta ne referim atunci când amintim că, uneori, oamenii se repetă, şi e bineînţeles spre norocul nostru, pentru că fără efortul lor de atunci astăzi nu am avea dispozitivele GPS, nici nu am putea spera să ne ridicăm în spaţiul cosmic. E mult mai puţin important că ideile acelea s-au materializat în perioada revoluţiei liberale europene, decât faptul că au surfasat cumva din spiritul vremii respective, căci momentul acelor idei trebuie să fi venit în mod natural în jur de anul 1850. Sunt idei tehnice care admit o anumită probabilitate de repetabilitate, dar nu e deloc clar dacă asta e la fel de adevărat despre un poem, după cum nu poate fi adevărat despre un sentiment, pe care azi îl putem avea, iar mâine poate să fie pierdut pentru totdeauna. Astfel de lucruri subiective sunt irepetabile şi ele îşi au vârsta lor istorică, şi pentru a-şi conserva valoarea ele trebuie scrise în vremea lor. Stephen King aminteşte în On Writing că, dacă nu scrii la timp un roman, vocile personajelor riscă să-şi piardă din naturaleţe. Dialogurile naturale pot fi partea esenţială a unui roman, şi de aceea e important să capturezi spiritul unor personaje atunci când informaţia literară e vie şi autentică. Există un tip de lacună generată prin întârzierea unui proiect. Pericolul întârzierilor nu poate fi neglijat. Scriem şi pentru a da sens unei clipe, pentru a păstra viaţa unei idei, or acest fenomen depinde de timp. Întârzierea unui proiect poate genera o pierdere şi poate fi echivalentă cu o absenţă. Când e vorba despre literatură, afirmaţia e sigur adevărată.

Ideile importante îşi au momentul lor la scala istoriei. De pildă, e foarte probabil că teoria relativităţii ar fi fost până la urmă descoperită de cineva, deşi mare noroc am avut (noi, cu toţii) că Albert Einstein a avut un an miraculos în 1905 şi iluminarea lui de atunci ne ajută azi să înţelegem mai bine structura universului. Pe de cealaltă parte, cu poemele e altceva. Un poem pierdut pentru totdeauna e un lucru grav, nu ne putem imagina cine l-ar putea scrie întocmai la fel şi într-un acelaşi moment istoric. Dacă un cântec precum Let It Be nu ar fi fost compus atunci când a fost compus, lumea ar fi fost mult mai săracă şi nu cred c-am fi avut cum să înlocuim un cântec ce surprinde atât de bine spiritul timpului său, al acelui moment istoric. Or, tocmai poemele, cântecele, documentele care ne sosesc din sfera subiectivă a umanioarelor reprezintă cel mai mult din identitatea noastră şi din spiritul timpului nostru.

Pentru a ilustra aserţiunea aceasta, să amintim bine cunoscuta poveste a primului Împărat al Chinei, Qin Shi Hunagdi, unificatorul vechiului imperiu. Imediat după ce perioada cuceririlor s-a încheiat, cancelarul Lǐ Sī i-a sugerat ca toate cronicile istorice, altele decât cele ale regatului Qin, să fie arse. Şi nu doar atâta, se povesteşte că tot Lǐ Sī a sugerat să fie închise o sută de şcoli de filosofie. Chestiunea e delicată, pentru că istoria acestei ştergeri a diversităţii e indisolubil legată de istoria politică a fondării Chinei, dar pe noi nu aspectele politice ne interesează. Şi dacă examinăm cu atâta atenţie dispariţia părţii a doua a Poeticii lui Aristotel, oare nu s-ar cuveni să discutăm şi aneantizarea unor întregi şcoli de filosofie? Oare e adevărat că au fost o sută, aşa cum spune Sīmǎ Qiān în Notele Marelui Istoric (Shiji)? Acolo se povesteşte că sugestia cancelarului Lǐ Sī către Împărat a fost2 ca oricine, în afara cercetătorilor care au permisiunea de a poseda aşa ceva, ar discuta public sau ar deţine copii ale volumelor Shi Jing (Clasicii poeziei) sau Shujing (un volum de istorie clasică), sau scrierile celor o sută de şcoli de filosofie, să fie executat în public. Intenţia era ca oricine ar folosi istoria pentru a critica prezentul să fie executat public, şi nu singur, ci cu întreaga familie. Orice oficial care ar afla despre existenţa unor neregularităţi şi nu ar lua măsurile de rigoare va fi vinovat în egală măsură. Cine nu a ars exemplarele confiscate ale sus amintitelor cărţi în termen de treizeci de zile va fi tatuat şi va fi trimis pe şantierul din nord, pentru a contribui la construcţia Marelui Zid. Excepţie de la acele măsuri, se notează mai departe în Shiji, o vor face volumele de medicină, divinaţie, agricultură şi ştiinţă forestieră. Aşadar, istoria, poezia şi filosofia sunt cele mai periculoase dintre cărţi, cele care ar putea atenta în modul cel mai serios la construcţia imperiului. Nu ne rămâne decât să consemnăm dimensiunile tragediei şi amploarea pierderii culturale. Fireşte că aici ar fi loc de o sută şi o mie de subiecte de roman, în spiritul Numelui trandafirului. Chiar ne gândim că ar fi misiunea literaturii să exploreze aceste spaţii, mai cu seamă dacă subiectul e delicat şi a fost multă vreme influenţat de ideologia oficială. Dar ce ar putea vreodată să suplinească pierderea surselor culturale originale? În limba chineză există o expresie care s-ar traduce: „să arzi cărţi şi să îngropi profesori“. E o expresie folosită pentru a sugera distrugerea unei întregi viziuni despre lume. Pentru că, se mai spune, pe vremea primului Împărat cei care au încercat să salveze cărţile scrise în limbile celorlalte culturi ale anticei Chine au fost într-adevăr condamnaţi la o astfel de soartă. Cărţile au fost arse, iar cei care au încercat să le ascundă îngropaţi de vii.

Ar fi aici momentul potrivit să descriu cum am început să fiu eu urmărit de istoria cărţilor lipsă. Nu aş putea să nu descriu scena aceea. Era o seară caldă de iarnă, o seară tragică,  din decembrie 1989, când se murea în Bucureşti. Simplul fapt de a te afla în stradă reprezenta un act politic sau iluzia unui act politic. Focuri de armă automată se auzeau continuu şi o mare mulţime de oameni se adăposteau pe unde se putea, prin gangurile blocurilor, în scuarele de spaţiu verde, în şanţuri. Nu ştiam de unde se trage, dar se trăgea. Existau victime. Se schimba lumea, era o întreagă dramă, iar oraşul nostru era lacerat de o nevroză colectivă. Se auzeau rafale de armă automată. Mă aflam acolo unde n-ar fi trebuit să fiu dacă mi-aş fi iubit pielea mai mult decât îmi iubeam iluziile. Stăteam culcat lângă o rigolă de flori undeva pe strada Ion Câmpineanu, chiar în centrul Bucureştilor, cam pe unde azi, în 2017, se parchează ilegal autoturisme şi se afişează cele mai idioate panouri cu reclamă. Din locul unde mă aflam culcat, în seara aceea din decembrie 1989, priveam neputincios, împreună cu mulţi alţii, cum Biblioteca Centrală Universitară ardea, în miezul Bucureştilor, fără ca nimeni să poată face ceva. Cărţile din Biblioteca Centrală Universitară au luat foc de la rafalele de armă automată care au trecut prin bibliotecă, ar fi spus cineva mai târziu. Altcineva a sugerat că ar fi fost şi o grenadă detonată acolo. Au circulat multe zvonuri. Nu cunosc cauza, dar îmi aduc aminte că mă gândeam: deci aşa ard bibliotecile. Aşa trebuie că a ars şi Biblioteca din Alexandria.

Note

1 Richard E. Rubinstein ne atrage atenţia asupra acestei pierderi, în volumul Aristotle‘s Children, Mariner Books, 2004.

2 Povestea se poate citi (între alte locuri) şi pe serverul University of California la San Diego: http://pages.ucsd.edu/~dkjordan/chin/Symaa/Symaa25e.html

Fragment din volumul în pregătire
la Editura Polirom