a3

Vrăjitorii

Vlăduț Vălcan

desene Raluca ȚEPEȘ

Vrăjitorul de foc

          Nu demult exista un tărâm îndepărtat care avea pămîntul uscat ca în deşert, format din hexagoane negre despărţite de lumina roşie a lavei fierbinţi şi mărginit de jur împrejur de vulcani fumegînd care atingeau cerul roşu.
În acest tărâm trăia Vrăjitorul focului însoţit doar de o superbă pasăre Phoenix care adora să cutreiere văzduhul roşiatic.
Vrăjitorul se simţea singur în ţinutul său aşa că a plecat în căutarea unui prieten. În drumul său a dat de un sat unde a vrut să poposească, dar acolo toţi se temeau de el fiindcă ştiau ce putere are focul şi nu l au primit. Vrăjitorul s a simţit şi mai rău. Acel sat era mereu ameninţat de un dragon îngrozitor. Chiar când a vrut să plece, dragonul a atacat satul şi ar fi provocat agonie şi durere dacă vrăjitorul nu ar fi oprit flacăra ucigătoare a dragonului şi nu l ar fi omorât cu propria sa armă.
De atunci, vrăjitorul a fost iubit, înţeles şi acceptat de către săteni.

Vrăjitorul de gheaţă

          Odată, în tundra îngheţată, trăia Vrăjitorul de gheaţă. El avea o barbă albă de zăpadă din care cădeau fulgi de nea şi purta o frumoasă robă albastru safir. Călătorea în fiecare zi prin ţinutul său cu un maiestuos narval cu doi colţi ce era foarte frumos şi fidel stăpânului său.
Vrăjitorul arăta ca şi gheaţa pe care o controla: tare, elegant şi, pe cât era gheaţa de rece, pe atât era el de distant. Oamenii nu ştiau prea multe despre el. Mulţi credeau că e rău, dar existau şi persoane care îl considerau bun.
Vrăjitorul se îndrăgostise de o fată de a eschimoşilor, dar îi era frică să o întâlnească şi să o cunoască. În familia acestei fete vrăjitorul era considerat un monstru, deşi fata era sigură că el e bun. Într o zi, ea s a dus în peştera de gheaţă în care locuia el şi acolo au aflat că au multe lucruri în comun.
A trecut o vreme şi au decis să se căsătorească, însă părinţii fetei s au opus. În acest timp, sus în munţi a pornit o avalanşă care se îndrepta ameninţător spre sat. Mulţi credeau că vrăjitorul era cel care a provocat acest rău. Dar vrăjitorul i a salvat oprind avalanşa înainte să acopere satul cu zăpadă şi toţi au văzut cât este el de bun.
Vrăjitorul şi fata s au căsătorit şi nunta a fost foarte frumoasă: mireasa arăta ca un diamant în care strălucea luna de argint, iar mirele era şi el foarte atrăgător.
Cei doi au locuit de atunci într un palat de gheaţă care fusese sculptat într un iceberg şi au fost foarte fericiţi.

Vrăjitorul de aer

          Era un băiat numit Flavius care avea 9 ani şi jumătate. El era în clasa a III a şi îi era tare greu pentru că toţi se legau de el fiindcă nu riposta. Altfel era foarte deştept şi frumos. Avea ochii albaştri, părul negru castaniu, buze roşii şi dinţi foarte albi, ca perlele de albi.
Era un copil special, putea controla vântul. De exemplu, în timp ce era într o excursie cu clasa, se părea că va începe ploaia şi nu vor putea ajunge la Muzeul Satului. Dar Flavius a pus vântul să îndepărteze norii şi au ajuns la muzeu fără probleme.

          Flavius avea şi alţi prieteni vrăjitori. Coincidenţa era că toţi erau în aceeaşi clasă. Aceşti vrăjitori erau: Raluca – vrăjitoarea de apă; Horia – vrăjitorul de piatră; Mark – vrăjitorul de foc; Darius – vrăjitorul plantelor şi Vlad – vrăjitorul timpului.
Fiecăruia i se potrivea puterea: Horia era indestructibil, Raluca era bună şi puternică, Mark era dur dar te ajuta la greu, Darius era sălbatic dar foarte atent la detalii, iar Vlad, deşi era sensibil, ştia să aibă răbdare.
Un nor de fum al răului vroia să preia puterea lumii. Acest nor de fum putea lua forma unei fiinţe negre, fără ochi, cu gheare de oţel şi colţi de pumnal scăldaţi în cele mai rele otrăvuri. Muşcătura lui infecta cu rău orice fiinţă şi sufla un nor de otravă verde.
Vrăjitorii şi au unit forţele creînd un toiag al puterii şi l au oprit pentru totdeauna. Toţi colegii i au respectat, iar Flavius n a mai fost batjocorit ci admirat.

Obeliscul Puterii

          De la începutul timpului, oamenii s au luptat cu vrăjitorii pentru Obeliscul Puterii, care le ar fi dat puteri de vrăjitori oamenilor şi puteri de o sută de ori mai mari vrăjitorilor. Obeliscul era un dreptunghi mare de piatră neagră cu un vârf triunghiular auriu.
Pe lângă oameni şi vrăjitori existau şi semivrăjitori, jumătate om, jumătate vrăjitor, care i au convins pe vrăjitori să le dea obeliscul oamenilor pentru a fi egali toţi. De atunci, oamenii şi vrăjitorii au trăit împreună fiind egali şi devenind mult mai puternici.
Toţi le au mulţumit semivrăjitorilor pentru că i au unit şi le au arătat cât de bine este să trăiască împreună. Le au ridicat o statuie minunată cu un semivrăjitor care ţine în mâini Obeliscul Puterii.

Vrăjitorul de piatră

          Într o piatră dintr un munte foarte abrupt trăia Vrăjitorul de piatră care era chiar fratele lui Merlin. Vrăjitorul  nostru putea modela piatra după bunul plac, putea chiar să provoace cutremure, dar nu făcea aşa ceva pentru că ştia că ar fi provocat mari cataclisme. El avea tenul maroniu, parul alb, ochii căprui. Purta bocanci din piele de căprioară şi un costum făcut din blana regelui urs brun. Labele serveau drept mănuşi iar capul împăiat îi servea ca şi glugă.
El se gândea de ceva vreme să şi salveze fratele, pe Merlin, din trunchiul de copac în care fusese zăvorât. Îşi începu călătoria. Zbura pe Vulturul lui Zeus pentru că îl găsise şi eliberase de conducătorul zeilor şi de atunci îi rămăsese recunoscător şi cel mai bun prieten. Pe drum au fost atacaţi de Harpii ale morţii care scuipau acid şi aruncau pene de oţel, ca şi pumnalele, din aripi. Dar vrăjitorul le a făcut faţă: s a ridicat în picioare şi a scos din spatele costumului o seceră de piatră indestructibilă. Cu ea a parat toate penele de oţel şi tot acidul. Iar atunci când Harpiile s au apropiat le a tăiat capul şi, ca şi Hercule, şi a înmuiat secera în acidul lor letal.
Când au coborât, i a întâmpinat un urs care a zis:
Tu mi ai luat fratele şi pentru asta vei plăti preţul!
Stăpâna ta, Viviane, mi a întemniţat fratele într un trunchi de copac, aşa că, dacă trebuie să ne încăierăm ca să l eliberez, aşa să fie!

          ‒ Dacă nu mi ai fi omorât fratele, pentru că povestea ta mă atinge, te aş fi lăsat să pleci, orice mi ar fi făcut Viviane, dar aşa nu pot!
Cei doi s au luptat şi, până la urmă, după o luptă epică, Vrăjitorul de piatră l a biruit pe urs şi i a luat capul drept trofeu.
Era numai la trei paşi distanţă de copacul în care îi era prins fratele şi tocmai când se pregătea să l elibereze i a sărit în faţă Viviane provocându l la duel. Au început lupta. Viviane arunca tot felul de otrăvuri spre el, dar el le para aproape pe toate, doar una sau două l au nimerit slăbindu l puţin. El arunca cu pietre ascuţite dar ea le topea cu acid. Viviane aruncă cu o enormă bilă de foc spre el şi îl lovi. Atunci căzu la pămînt. Vrăjitoarea tocmai se pregătea să ardă trunchiul de copac în care era Merlin dar, cu ultimele puteri, Vrăjitorul de piatră a ridicat o ţepuşă din granit cu care i a străpuns inima de gheaţă. Atunci, vulturul său s a apropiat, a luat capul de urs şi, cu sângele care încă mai şiroia pe hoitul ursului, l a vindecat.
Vindecat, Vrăjitorul de piatră şi a eliberat fratele şi acum erau reuniţi.