a18

Constantin Cubleşan

Evadarea în interior

          Între cerchiştii sibieni, de la finele perioadei interbelice, Ştefan Aug. Doinaş este cel mai cerebral, cel mai echilibrat în elaborarea poemelor şi, fără îndoială, de un mare rafinament şi eleganţă în filtrarea poetică a unei vaste culturi, de unde livrescul implicat al parabolelor sale baladeşti.
Resurecţia baladei romantice, de altfel, a marcat programul estetic al acestui grup de tineri creatori (studenţi la vremea aceea) care îşi propuneau să trăiască şi să scrie mai presus de posibilul impact cu realitatea concretă, imediată, transferându-se în sferele fantastice ale ideilor pure, făcând expediţii în primordialitatea lumii, cum apreciază Al. Cistelecan. Cu prisosinţă, Doinaş ilustrează capacitatea de „re-proiectare a realului“, condiţionat din interior de „modalitatea de reacţie atitudinală la conjuncturi“ şi „fiinţarea exclusivă în absolutul intelectualităţii“ – Mircea Braga, în Prefaţa la antologia O sută şi una de poezii (Antologie, studiu introductiv şi selecţie de referinţe critice de Mircea Braga. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016). La drept vorbind, dintre toţi poeţii Cercului sibian, doar trei sunt cei care se impun cu adevărat în acest proces de reevaluare a liricului românesc de sorginte romantică: Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş şi Ioanichie Olteanu, personalităţi distincte, însă cu totul particulare ca modalitate a expresiei poetice. Dacă Radu Stanca scrie în haloul unei tradiţii germane, cu liniamente misterios gotice, Ioanichie Olteanu mizează pe latura satirică, parodică a evocărilor lumeşti, pe o coordonată factice minoră a baladescului, epuizându-se astfel rapid în rutină, în vreme ce Ştefan Aug. Doinaş descinde, în discursul său ceremonios, dintr-o decantare ideatică a fabulosului eminescian de esenţă filosofică: „Nicicând n-am crezut că o să poată-ncăpea/ pădurea-ntr-o singură ghindă,/ noianul de stele-ntr-o singură stea,/ oceanu-ntr-un ciob de oglindă./ Aceasta e faţa trăind dedesubt/ a lumii, obrazul de taină:/ integru, statornic, în veci necorupt,/mereu despuiat de-orice haină./ O, veşnic aş vrea să întârzii aici,/ pe treapta supremă la care/ Fiinţa nu scade ca umbrele, nici/ prezenţa nu trece-n mişcare./ Mereu să mă-mbete, cuprins la mijloc,/ şederea a toate-ntru sine“ (Orologiul de gheaţă).
Baladele ample ale lui Ştefan Aug. Doinaş evocă o lume purificată de orice fel de raportare la cotidian, eroii săi descinzând, cu siluete fabulos-fantastice, de pe orizonturi exotice, romantice desigur, trăind evenimentele dramatice ale unor angajamente existenţiale pure, provocate de factologii ale primordialităţi, pe alternativa implacabilă: viaţă/moarte, dezvoltând viziuni cu profunde rezonanţe mitologice, universale sau autohtone. Aşa în Omul din lună: „Tu, după moartea mea, te vei închide/ ca regii egipteni în piramide./ Iubire, teamă, hulă şi suspine/ vor fi-ncuiate-alăturea de tine […] Şi nu vei şti-n tristeţea ta nebună/ că morţii tineri se ridică-n lună,/ acolo unde gheaţa îi petrece/ cu giulgiul ei imaculat şi rece“. Tot despre moarte dialoghează prinţul cu grămăticul său, în preambulul unei vânători ce pare a nu se putea împlini din cauza melancoliei ce-i copleşeşte acestuia starea fiinţială: „în zori de zi când cea din urmă stea/ este sătulă de isprăvi nebune/ un prinţ al vânătorii povestea/ şi-un grămătic nota ce i se spune […] «de patru zile şoimul aştepta/ flămând cu ochiul galben cum e luna»/ – să fim mai drepţi cu el măria ta!/ «de patru zile» nu: «dintotdeauna»/ «în colivia-i strâmtă fără somn/ lipsit de zări murea de trândăvie»“ (Vânătoare cu şoim).
O simbolistică misterioasă guvernează baladescul poemelor lui Ştefan Aug. Doinaş, vizând sensurile destinale fundamentale ce guvernează actul uman al devenirii cosmogonice prin iubire. Diavolul ce-o seduce, în mănăstire, pe Cecilia, „fecioara fără preţ“, are nevoie de sufletul acesteia pentru a-şi răscumpăra păcatul luciferic. Poemul e mai aproape, în acest sens, de Demonul lui Lermontov decât de Zburătorul lui Heliade, finalul aureolând fatalitatea neputinţei eliberării din blestem: „Spre ziuă, când pe mal îi prinse somnul,/ heruvi cu săbii arse de ulei/ pe fată o luară-n lac, la Domnul,/ şi peşti cu ranguri, păstrăvul şi somnul,/ aleseră de strajă-n jurul ei./ De-atunci, mereu, în fiecare seară,/ trimisul diavolului pe pământ/ se plimbă singur pe sub frunza rară,/ purtând la glezna vânătă de ceară/ veriga unui mare legământ“ (Sf. Gheorghe cel fals). În haloul legământului iubirii primordiale se înscrie şi candida rostire a eternului îndrăgostit către aleasa inimii sale dintotdeauna, şi-n sacru gest divin, într-una din cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura noastră contemporană:„Să-not în umbra ta, în apa care/ – preacredincioasă – scaldă trupul tău/ şi curge-n pulberi în amiaza mare/ cum, la picioarele lui Dumnezeu,/ a curs, în rai, când pentru prima dată/ mai grea ca aerul, după sărut,/ te-ai ridicat din iarbă, arsă toată,/ şi heruvimilor li s-a părut/ că se mai naşte-o stea, în timp ce mine,/ orbit de-un soare ce-mi spunea că-s gol,/ strigându-te, umblând pe-o iarbă vie,/ mi se părea că las sub tălpi pârjol“ (Umbra ta).
Toate evocările baladeşti au aură de basm şi nu de puţine ori par a aduce spre noi magia fantasticului din poveştile Şeherezadei, localizate însă în ţinuturi păduroase, străbătute de fiare, şi ele aureolate legendar în prezenţele lor misterioasă. E cazul baladei, devenită celebră, a Mistreţului cu colţi de argint („Un Prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea/ prin inimă neagră de codru trecea /…/– priviţi, cum se-nvârte făcându-ne semn/ mistreţul cu colţi de argint, nu departe:/ veniţi să-l lovim cu săgeata de lemn!…/ – Stăpâne, e apa jucând sub copaci,/ zicea servitorul privindu-l isteţ./ Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…/ Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ“). Parabola prinţului ucis de propria-i dorinţă semeaţă este reluată în diverse ipostaze poetice ale celor mai semnificative balade semnate de Ştefan Aug. Doinaş. Iluzoria împlinire a grădinarului olandez, bunăoară, de a crea, împotriva firii, un trandafir negru, îl duce pe acesta în moarte, victimă a nobilei sale alchimii, aureolată de patimă demiurgică („În ţările de Jos, într-un vechi burg/ încins cu holde arse de pelagră,/ un grădinar visă într-un amurg/ un straniu trandafir cu floare neagră /…/ Altoiuri albe, muguri sângeroşi/ în van îşi împleteau pe rând nuanţa./ Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi,/ pieri sub cerul de rubin speranţa/…/ Şi-odată, cum lucrau cântând pe maluri,/ bărbaţii desluşiră spre apus/ cum apele se scurg grăbite foarte /…/ Abia atunci bătrânii pricepură/ că trandafirul negru, mult visat,/ crescuse lin, ieşind prin nări şi gură,/ din craniul pur al celui înecat“ (Trandafirul negru).
Poetul imaginează, în fantastice tablouri, o lume dincolo de cea a pedestrei realităţi în care există el, vorbind, metaforic, fireşte, de nevoia împlinirii umane într-o altfel de dăruire, într-o altfel de cheltuire a energiilor creatoare, din patimi adevărate, iluminate de idei demiurgice. Sub aceste auspicii îşi şi rosteşte crezul programatic: „Treptat izbăvit de pământul greoi,/ desprins de lumeşti simulacre,/ mă-atrage un cer limpezit ca un sloi/ cântând din văpăile-i sacre“ (Orologiul de gheaţă). Poezia sa e astfel un spaţiu populat de tâlcuri ce trebuie deduse din cuvintele-idei izvorâte din „labirintul spaimelor din mine/ în care sufletul, ca un lichid,/ ia forma trupului care-l conţine“ (Monolog). Pe acest ax al mărturisirii revoltei în destin, se aşează şi Psalmii, rostiţi sub timbrul sonor arghezian, dar într-o mult mai tragică relaţie cu Creatorul: „Neînduratule! Ce-mi garantează/ că mila Ta nu-i doar un basm, iubirea/ un simplu zvon ce-anunţă-Apocalipsa?…“ (Psalmul IV).
În ultima parte a creaţiei sale, lirica lui Ştefan Aug. Doinaş pare a se abstractiza continuu, devenind mai aridă, mai cerebrală, mai direct moralistă şi polemică, fără a fi însă, vreodată, disidentă ori subversivă. Nici nu e în fibra lăuntrică a poetului o asemenea genă. Evadarea din contingent se face spre interiorul său, într-o teribilă încercare de a vedea „pe dinafară ochiu-n care/ mă înfăşor, o clipă, ca un vis“ (Aş vrea să ştiu). E o poezie de galantă solemnitate, ceremonioasă, cantabilă, învăluită în fabuloase halouri romantice, refuzându-se statornic, fără duritatea împotrivirii directe, ridicolului oricărei participări aservite în acţiunile, fie ele şi culturale, ale diurnului terifiant al epocii.