a16

Ceauşescu ca fantomă a postcomunismului

Cristian Vasile

Încă tânărul scriitor Ciprian Măceşaru a scris un poem despre viaţa sa în timpurile comunismului ca micro-istorie, poem dedicat lui Vladimir Tismăneanu. Cel din urmă i-a răspuns – inspirat de poem – tot cu micro-povestiri, dar sub formă de eseuri despre comunism. Textele sunt puternic marcate de perspectiva memorialistică, autobiografică. A rezultat o carte-diptic, un experiment sui generis – Ciprian Măceşaru, Vladimir Tismăneanu, Trei sute de Ceauşeşti liliputani. (Micro)istorii personale în dialog, colaje de Mihail Coşuleţu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, 76 p.
Cu ani în urmă, prin 2007-2008, atunci când Vladimir Tismăneanu comenta elogios un volum al trilogiei Orbitor, în revista Şapte seri Ciprian Măceşaru îl mustra cumva amical, sugerând că politologul, istoricizându-l, nu l-a înţeles pe deplin pe Mircea Cărtărescu. Între timp, poetul – care s-a lansat cu succes şi ca prozator (v. Superhero, Editura Cartea Românească, 2012) – a devenit partenerul de dialog al criticului literar Dan C. Mihăilescu (Despre nerăbdarea de a fi răbdător, Editura Humanitas, 2014). Dacă volumul scris în colaborare cu Dan C. Mihăilescu este în principal o carte dedicată adolescenţilor şi, în sens mai larg, tinerilor, sfătuiţi să înveţe câte ceva din virtuţile răbdării, în schimb Trei sute de Ceauşeşti liliputani… este o retrospectivă subiectivă a propriei copilării şi adolescenţe. În timp ce volumul despre răbdare a fost realizat prin epistole, cartea de microistorii s-a conturat prin mesaje transmise iniţial pe facebook, reţeaua socială care acum nu doar că înlesneşte comunicarea, ci devine şi un catalizator pentru proiecte editoriale. Practic, volumul s-a închegat în mai puţin de o săptămână, datorită facebook-ului. Pe parcurs, a fost cooptat şi graficianul Mihail Coşuleţu, care a ilustrat cartea într-un mod ludic cu un Ceauşescu ubicuu, ca o fantomă ce bântuie constant inclusiv postcomunismul românesc.
Un postcomunism şi în general o lume pe care Ciprian Măceşaru le percepe ca fiind dominate de violenţă: „Trăiesc, aşa cum trăim toţi, într-o lume în care bombele explodează cu insistenţa artificiilor de revelion, în care femeile sunt violate, mutilate, în care copiilor li se pune, în numele nu ştiu cărui zeu, arma în mână, în care milioane de oameni îşi iau drept model personaje ca Marx, Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler etc.“ (p. 2). În general, violenţa totalitară comunistă apare difuz în poemul său, dar delaţiunea, intruziunile în viaţa privată sunt cât se poate de bine surprinse. În acelaşi timp, Ciprian Măceşaru zugrăveşte convingător tabloul unei vieţi cotidiene cenuşii într-o familie modestă din provincie care nu îi poate procura copilului Ciprian nici măcar o bicicletă. Acest tip de frustrare, precum şi cei 300 de ceauşeşti liliputani îl urmăresc şi îl obsedează pe scriitor: „acum trăiam cu 300 de ceauşeşti liliputani în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să-i măture din viaţa mea. O armată de ceauşeşti liliputani mărşăluia zilnic prin mine“ (p. 20).
Din această perspectivă, poemul este ca un tratament, ca un exerciţiu de psihoterapie, la care „poetul din Militari“ Măceşaru îl asociază pe Vladimir Tismăneanu, „un savant din SUA“ care oferă răspuns la mai toate temele şi întrebările lansate de C.M. în legătură cu experienţa comunistă, pe care poetul a cunoscut-o doar 13 ani. Pentru Vladimir Tismăneanu această experienţă reprezintă o imensă impostură, o ideologie care a promis societatea fără clase, dar care a contribuit la o stratificare socială funestă, la apariţia nomenclaturii, a „noii clase“ în termenii lui M. Djilas. De data aceasta, însă, discernem nu atât scrisul profesorului de ştiinţe politice, ci amintirile – unele dezvăluite în premieră – adolescentului care a copilărit lângă „Perimetrul sacru“, cartierul Primăverii, suficient de departe pentru a nu rămâne prizonierul acelei lumi a nomenclaturii, dar şi suficient de aproape pentru a percepe impostura, realitatea orwelliană, violenţa ideologică, natura toxică a regimului. În peisaj apar din nou bicicletele („Pegas“, „Diamant“, „Pionier“, „Oscar Egg“ ş.a.m.d.), alături de motoretele pe care şi le permit doar odraslele de ştabi – figură de stil pentru împărţirea socială profund ierarhizată şi în cel mai înalt grad pernicioasă cu care a operat sistemul politic postbelic (pp. 43-44).
Preţul pâinii, televizorul alb-negru, sifoanele de altădată, avorturile, procesele revoluţiei sunt tot atâtea teme care se pretează la consideraţii pline de miez şi la paranteze mereu deschise/închise despre cotidianul comunist şi actorii lui, îndeosebi politici (N. Ceauşescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Dumitru Popescu-Dumnezeu, „dulăul Mihai Dulea“, Lina Ciobanu, Ion Vinţe, Constanţa Crăciun, Alexandru Drăghici, Nicolae Guină, Ion Iliescu ş.a.). Ca o ironie a istoriei, un timp, cât a condus Comisia pentru analiza dictaturii, Vl. Tismăneanu ajunge să doarmă chiar în Palatul Primăverii, construit la ordinul lui Ceauşescu după 1965, palat unde „umblau tiptil ceauşeştii liliputani, ca o armată de gângănii belicoase“ (p. 41). Dezvoltarea oraşelor sub comunism, cu expansiunea blocurilor şi a cartierelor-dormitor îi oferă lui Vl. Tismăneanu şi prilejul de a lansa noi concepte: „socialismul lui Ceauşescu poate fi numit mahalaua concentraţionară“ (p. 64).
Trei sute de Ceauşeşti liliputani… este, pe de-o parte, o mini-carte pentru calofili – ilustrată excelent de Mihail Coşuleţu, artistul vizual care a realizat şi coperta ultimului volum semnat de Mircea Cărtărescu, Solenoid – şi, pe de altă parte, o lucrare-document despre fantomele trecutului, memorie şi speranţă; un manifest despre capacitatea extraordinară a scrisului de a contribui la depăşirea traumelor şi la exorcizarea răului politic.