a10

Figuranţii
Coriolan
(6)

Gelu Ionescu

Dintre toate tragediile lui Shakespeare, aceea a lui Coriolanus mi se pare a fi cea mai „apropiată“ de tragediile Greciei antice, mai cu seamă de cele ale lui Eschil. Sigur, nu poate fi vorba de nici o influenţă sau inspiraţie directă; toată Renaşterea elisabethană şi aceea spaniolă au avut ca „model“ tragediile lui Seneca care, de altfel, fuseseră traduse în engleză, devenind accesibile întregii generaţii (în care, cei mai cultivaţi, cum era Ben Jonson, le citeau chiar în originalul latin). Cît despre Seneca, teatrul acestuia a stat mai ales sub înrîurirea lui Euripide. Aşadar, apropierea de care vorbesc nu priveşte nici acţiunea, nici intriga, nici tema sau sursa mitică a subiectului; nici faptul că tragedia lui Coriolanus se petrece în Antichitatea (romană), ba încă e aproape contemporană cu „epoca de aur“ a tragicilor greci (începutul secolului al V-lea î.Cr.). Ceea ce mă face să observ o asemănare este duritatea statuară a caracterelor: aceasta este caracteristica fundamentală a celor două personaje principale: Caius Marcius Coriolanus şi Volumnia, mama sa. O duritate care se spulberă dintr-o dată cînd e lovită în singurul ei punct sensibil, aşa cum i se va întîmpla lui Coriolanus. Această duritate determină felul lor de a fi în lume, cu ea sau împotriva ei.
Coriolanus a rămas în literatură ca „prototip“ al unei devastatoare, impenitente trufii, un hybris care îl va duce la pieire – cum altfel? Iar Volumnia fixează în teatrul lui Shakespeare figura impozantă a venerabilei, virtuoasei, aristocraticei matroane romane ce trăieşte pentru gloria bărbaţilor şi a gintei, pentru măreţia Romei; ea e gata să (se) sacrifice pentru acestea, în toată demnitatea ei exemplară. Şi cînd raporturile dintre mamă şi fiu ajung la un conflict irevocabil, chiar fatal, tragedia se desăvîrşeşte aducînd moartea eroului. Alegerea finală a mamei între integritatea Romei sau victoria fiului – alegere de dincolo de dilemă – dă piesei o măreţie de prim-plan chiar în întregul operei shakespeariene.
Orice cititor al acestei tragedii mai puţin jucate, în comparaţie chiar şi numai cu celelalte „tragedii romane“, observă, încă din primul act, importanţa pe care o are elementul politic în configurarea intrigii şi în desfăşurarea acţiunii. Deosebirea – din acest punct de vedere – faţă de dramele istoriei brite sau chiar faţă de tragediile romane s-ar putea explica prin: pe de o parte, evidenţa că istoria naţională, destul de cunoscută de marele public, „acoperă“ rolul politicului, al „anecdoticului“, îl subordonează oarecum. Iar, pe de altă parte, în vestigiile antichităţii imperiale romane, propuse publicului ca „modele“, sînt de întîlnit mai multmituri (culturale sau nu), eroi „eterni“ care „ascund“ conjuncturile politicului sub somptuoasa lor togă – îl minimalizează; Coriolanus nu are nici aureola mitică, nici cununa de glorie universală a unui Caesar sau Brutus, nici exemplaritatea divinei poveşti amoroase a lui Antonius şi a Cleopatrei sale. Poate că aşa se explica faptul că mai mult de jumătate din suprafaţa acţiunii e ocupată de „platitudinea“ conflictului politic; de lipsa lui de idealuri şi de căderea în punctuale conflicte. E aproape „comic“ să observi, la tot pasul, cît de mult seamănă unele comportamente ale politicienilor romani din veacul de început al republicii cu acelea ale unor actori politici din vremile noastre, mai de ieri şi mai de azi. Ne sare în ochi chiar inevitabila luptă de clasă – între plebei şi aristocraţi – (la urma urmelor… normală şi „istoric“ confirmabilă) şi mai ales un limbaj de lemn folosit în exclusivitate de tribunii poporului. Care trăiesc şi prosperă în consecinţa unei… corectitudini politice, într-un fel de „democraţie“ revendicativă, acceptată chiar de senatori, pentru liniştea lor (de fapt neputincioasă). Nu, cîtuşi de puţin, nu propun o lectură în spiritul actualităţii / actualizării şi nici sub puterea jalnic de uzată a clişeului cu… „contemporanul nostru“. Căci orice cititor poate vedea, chiar cu o anume stupefacţie, cum tribunii poporului practică toată gama de clişee demagogice „populiste“ pentru a rămîne puternici în viaţa Romei, pentru a discredita nobilimea adversară, pentru a-şi consolida poziţia de… „asistaţi“ în economia cetăţii. Brutus (strămoşul pateticului asasin al lui Caesar) şi Sicinius – politicieni veroşi, pur şi simplu – recurg la manevre bazate pe diversiune şi intoxicare (am spune noi, astăzi), pe uneltiri şi înscenări grosolane. Coriolanus este, încă de la a cincea replică a primului act, un „duşman al poporului“, apoi un „cîine faţă de popor“, care vrea „să îi fure libertatea“, un „trădător“; dacă va fi ales consul, colportează tribunii plebei, va face ca „suferinţa poporului să mărească desfătarea“ patricienilor, aducînd legi care să-i supună şi mai mult pe săracii cetăţii. Tribunii plebei folosesc, într-un fel de adevărat proces politic („braţul poporului“) toate manevrele pentru a împiedeca alegerea în consulat a lui Coriolanus, bine-meritată în consecinţa eroismului său militar, a victoriilor lui uimitoare, salvatoare pentru cetate. (Dincolo de demagogie, prezumţia tribunilor poporului că, odată ales, Coriolanus va impune o dictatură personală bazată pe un suveran dispreţ pentru vulg, este oarecum… confirmată chiar de la prima apariţie a eroului.) Shakespeare aduce în scenă, urmînd textul inspirator al lui Plutarh, un personaj care, tocmai prin stupefiantul, nezdruncinatul său orgoliu, îţi impune pînă la a deveni credibil. Gloria luptătorului invincibil, ornată cu cele 27 de răni primite în lupte, încă din precocea sa vitejie de adolescent, îl înalţă într-o postură care-i permite să sfideze totul, în primul rînd Roma plebee. Dispreţul său pentru plebei este vitriolant, un discurs al invectivei agresive, cu diatribe de o extraordinară violenţă. El nu iartă nici laşitatea şi oportunismul senatorilor aristocraţi. O parte din actul al doilea precum şi tot actul al treilea sînt animate de conflictul ce devine aproape incendiar între Coriolanus şi plebea manipulată de tribuni: eroul se împotriveşte cu totul tradiţiei prin care viitorul consul ar trebui să-şi cucerescă voturile de la popor, măgulindu-l şi solicitîndu-i bunăvoinţa prin flatare, asociată cu un fel de umilire şi cu afişarea propriilor merite etc. E ceea ce Coriolanus eincapabil să facă, tot ritualul la care încearcă totuşi să se supună este prestat atît de silnic şi de sfidător încît toate maşinaţiile tribunilor nu fac decît să convingă, relativ uşor, „poporul“ nu numai să respingă alegerea eroului, ci chiar să revendice abuziv, ca într-o clasică „demascare“, pedeapsa cu moartea – apoi comutată la exil. (În antichitate – dar, fireşte, şi mai tîrziu – exilul era considerat o pedeapsă extrem de gravă, de dureroasă, şi a inspirat destule opere, nu oarecari, încă de la primii lirici ai Greciei post-homerice – ca să nu mai vorbim de mult-simpaticul nostru strămoş Ovidius.) Dispreţul lui Coriolanus pentru tot ce nu e nobil şi nu e războinic respinge orice idee de compromis. Nedreptăţit de cetatea pe care voise să o conducă, în consecinţa meritelor sale incomparabile, el o părăseşte animat de un irepresibil resentiment, de o fatală dorinţă de răzbunare. (Este de observat, totuşi, că în desfăşurarea atît de vie a replicilor din aceste acte, printre argumente şi controverse,nue perfect clară şi deplin convingătoare dorinţa lui Coriolanus de a obţine consulatul – deşi nu are nici un dubiu că totul i se cuvine; mai mult par s-o fi dorit senatorii, patricienii, cei din lumea lui. Evident, în primul rînd Volumnia, impozanta sa mamă. În plus, devine limpede că niciodată el nu putea accepta să plătească preţul de umilinţă faţă de detestabila plebe „cu răsuflarea ei puţind a usturoi“ – un amănunt „dezgustător“ des repetat. Rămîne fundamentală afirmaţia sa: acest rol de umil solicitant, nu-l poate şi nu va voi niciodată să-l joace.)
Dar trama politică este numai „învelişul“ tragediei lui Coriolanus, a caracterului său inflexibil pînă la pierdere de sine. El devine victima trufiei sale (pride, care mai are în sfera semantică şi conotaţiile: orgoliu, aroganţă, insolenţă, morgă, mîndrie, ambiţie nemăsurată, mînie nestrunită, amor propriu debordant). Vitejia sa în luptă, în care se aruncă fără nici o teamă – sfidînd, chiar căutînd pericolul – ar fi explicaţia acestei delirante, sfidătoare încrederi în sine. O altă explicaţie este cea pe care o deducem observînd raporturile cu mama sa. (Căci acestea sînt personajele mari, puternice ale tragediei.) Volumnia reprezintă una dintre prezenţele feminine cele mai impunătoare şi mai memorabile, prin apariţie şi discurs, din toată opera shakesperiană. Coriolanus este produsul perfect al educaţiei ei: în absenţa unui tată, ea l-a crescut pregătindu-l numai pentru victorie, vitejie şi glorie: a sa şi a cetăţii. Îl creşte ca şi cum „fiul mi-ar fi bărbat“ (o precizare interesantă, nu?). Nu-i doreşte decît luptă şi victorie, se mîndreşte cu cele 27 de răni pe care Coriolanus le-a căpătat în lupte, le „doreşte“ – exaltată, le chiar mulţumeşte zeilor pentru ele – în timp ce, în numele unei feminităţi ce pare uitată, soţia, Virgilia le deplînge, înfricoşată. Intrat de la 16 ani în „istoria“ Romei, Volumnia aşteaptă acum răsplata triumfului suprem al fiului: consulatul. Numai că eroul a „deviat“ ambiţia maternă, nu contrazicînd-o, ci ducînd-o pînă la o nelimitată exaltare. În cursul „tratativelor“ cu vulgul, în chip neaşteptat, Volumia nu-i aprobă inabilitatea politică, îşi judecă fiul, îi condamnă rigiditatea, îl sfătuieşte chiar să se folosească de „vorbele goale“ ale demagogiei, insistă chiar să îngenuncheze (!) în faţa plebei – să joace acest rol pînă la capăt. Şi, după epuizarea argumentelor, într-o memorabilă încordare scenică, conchide: de la sînul meu ai supt curajul, dar nu şi trufia! Fă ce vrei, să vină prăpădul! – e finalul acestei dispute. Scurtul monolog, răspuns al lui Coriolanus, este poate cel mai tragic pentru erou (mai ales pentru frumuseţea textului). Îl citez în traducerea lui Tudor Vianu: “Piei firea mea! Te-stăpîneşte, duh/ al tîrfelor de rînd! Glas tunător/ Ce-acopereai a tobelor bătaie/ Prefă-te-n ţiuit de famen sau/ În cîntul fetei care-adoarme pruncul./ Pe chip îmi stă un ştrengăresc surîs/ şi lacrimi de şcolar îmi curg pe faţă;/ Iar limba de milog se-ntoarce-n gură/ Pe cînd genunchiul, veşnic prins în zale,/ Neîndoit decît să intre-n scară/ Acum se-apleacă spre-a culege banul/ Zvîrlit de cerşetor. Nu pot – înseamnă/ Să uit de adevărul cinstei mele/ Şi mintea, prin a trupului mişcări, /S-o-ndrum spre grea ruşine.“
În lumina acestui moment în care conflictul mamă-fiu e declarat (şi definitiv), obstinaţia lui Coriolanus ne apare ca un semn de… imaturitate, chiar de infantilism: „copilul“ teribil care obţinuse tot ce voise de la viaţă este acum, dintr-o dată, total contrariat. În consecinţă, încăpăţînarea, acea inconştienţă agresivă a imaturităţii, cruzimea revendicativă: „copilul“ refuzat „îşi ia armele şi bagajele şi pleacă“! Şi nu mai vede înaintea sa decît planul răzbunării, cu orice preţ şi fără nici o chibzuinţă.
Astfel, trecerea sa de partea duşmanului (!) prin venirea intempestivă în tabăra volscilor (trib italic al epocii, adversar al Romei), decurge fără vreun regret sau ezitare. Rivalul său în lupte, Aufidius, îl primeşte stupefiat şi-l onorează cu rangul de conducător al luptei pentru cucerirea… Romei.
În trecerea dintr-o tabără în alta – cîteva scene de un realism psihologic marcant – nici cel mai firav nor de îndoială nu umbreşte chipul eroului. Ajuns triumfător în faţa Romei, pregătindu-se de o nouă mare şi avid-dorită victorie, tragedia îl surprinde: după ce respinsese (sadic) toate încercările prietenilor de a renunţa la asaltul final, apariţia Volumniei, însoţită de Virgilia şi de copil, e ca şi cum o uriaşă oglindă, ca o lamă de ghilotină, ar cădea în faţa eroului, arătîndu-i chipul şi crisparea teribilei, definitive damnări. Cînd apriga mamă romană îi pune în faţă dilema ei – de fapt tragedialui– de a nu şti pentru ce trebuie să se roage zeilor, pentru gloria fiului sau pentru eternitatea Cetăţii, Coriolanus îşi vede sfîrşitul. Superbia imorală, cinismul, absenţa scrupulelor, trufia nemărginită se prăbuşesc atunci cînd Volumnia îi spune că drumul victoriei lui spre Roma va trece peste cadavrul ei. Parafrazîndu-l pe erou, venirea mamei a făcut ca Roma să cîştige şi fiul săpiardă.
Sfîrşitul adică prăbuşirea nu poate fi decît derizorie pentru invincibilul dar atît de vulnerabilul viteaz: în numele unei evidenţe politice, Aufidius îl acuză pentru încercarea de a fi dus, la rugămintea Volumniei, tratativele păcii între cele două tabere. Iar dreptatea este de partea acuzatorului: nu se face pace cu un duşman care mîine va fi spulberat! Coriolanus e acuzat deci detrădare de către volsgi, după ce fusese alungat, tot pentru trădare, de tribunii plebei romane! Şi ce ar putea urma altceva decît asasinatul, răzbunarea volsgilor, a invidiosului Aufidius! Ironia scrîşnită, macabră, a sorţii: deoarece tot cu moartea fusese ameninţat şi la Roma… Pe lîngă ea, şi batjocoritoarea sfidare finală aruncată de rival: „hai, nu te mai plînge zeilor, băieţaşule!“ (Name not the god, thou boy oftears!). De unde vine oare… băieţaşule? – o batjocoră mai nepotrivită viteazului nici că se putea! – afară dacă intuiţia „vîrstei“ psihice a eroului n-o va fi avut şi Aufidius (şoptită de geniul autorului, fireşte…).
Deci semeţul fără preţ, Coriolanus, nu e ucis purtînd pe faţă seninătatea rece a gloriei în măreţia erorii mitice, menită etrenităţii, precum Caesar, Brutus sau Antonius. Moartea sa, prin asasinat, e lipsită de gloria care îi euforizase viaţa. Ne rămîne numai să ascultăm, aşa cum se obişnuia la finaluri, „omagiul“ adus de Aufidius la sfîrşitul actului al IV-lea (parafrazez): Coriolanus a ştiut să se slujească pe sine cu toată nobleţea, dar n-a ştiut să-şi poarte gloria cu măsură; orgoliul i-a corupt norocul; sau judecata greşită l-a împiedecat să profite de împrejurările în care era stăpîn, sau natura sa de a fi mereu acelaşi l-a împiedicat să se schimbe, să schimbe casca cu toga, să conducă la pace aşa cum condusese la război.

E impresionant: partitura replicilor, a monologurilor lui Coriolan (rolul său este singurul integral scris în versuri) este de o mare şi nobilă frumuseţe. E un rol actoricesc foarte greu de jucat, pentru că textul, dacă nu e susţinut de interpretarea unui mare artist, e de multe ori gata să basculeze în ridicol (iar invincibilitatea lui agitată şi prost jucată, pe punctul să-l facă să semene cu un fel de… Rambo!). Înţeleg că destui actori cu nume mari l-au atacat – tare aş fi vrut să văd un asemenea spectacol…
În sfîrşit, urmărind pe Plutarh ca să găsim şi punctele unde Shakespeare l-a „citat“ întocmai, dar şi cele în care marele său simţ al scenei l-a obligat şi să se îndepărteze de sursă, aflăm că soarta eroului nu e atît de sigur încheiată printr-un asasinat: mai există varianta cum că s-ar fi sinucis, sau aceea că a rămas în exil pînă la sfîrşitul vieţii. Ultima variantă mi se pare nepotrivită unei tragedii – nu ni-l putem închipui pe fiul Volumniei jelindu-se la malul mării ca… ştim noi cine. Shakespeare a optat pentru prima variantă, a asasinării – destin identic cu al lui Caesar şi cu al multor mari romani trecuţi din istorie în mit.
În fine, e de observat că toate personajele tragediei sînt, mai mult sau mai puţin… vîrstnici (o „situaţie“ care mă preocupă în acest serial al „Figuranţilor“). Menenius Agrippa e o prezenţă puternică, vie, care atrage simpatie prin inteligenţă, umor şi un fel de bonomie. E reprezentantul aristocraţiei senatoriale şi devotatul admirator al eroului – a fost asemănat, ca tipologie, cu Polonius (poate…). Şi cei doi tribuni ai poporului, venalii Sicinius şi Brutus, sînt roluri convenabile dar cam monotone în negativul ticăloşiei abile politic. Aufidius şi Cominius, războinicii de o parte şi alta lui Coriolanus, rămîn în umbra lui. În fine, statuia de neuitat a Volumniei, cu măreţia ei de tragedie antică: aceea de a fi născut, crescut şi apoi sacrificat fiul numai şi numai în numele gloriei, al virtuţii, amîndouă romane. Un venerabil, înalt patriotism (cuvîntul există în text – deşi e, oarecum, un anacronism).

În Commedia lui Dante eroul nostru nu apare (florentinului îi lipseau sursele) dar e prezent – cum altfel? – păcatul trufiei. Nu, nu în Infern, ci înPurgatoriu, primul “brîu“, deci acolo unde, după suferinţa pocăinţei, mai există iertare. În Cîntul al X-lea, unde trufaşii sînt pedepsiţi să care, gîrboviţi, poveri uriaşe pe coasta unui perete abrupt de munte. (Printre trufaşi se află şi împăratul Traian, strămoşul nostru: dar nu pentru asta e acolo şi nici pentru că va fi fost trufaş – cine ştie? –, ci din motive istorico-politice asupra cărora nu insist). Mai importante sînt cuvintele Divinului inspirate de truda întru iertare a trufaşilor (citez din traducerea Etei Boeriu): „Creştini trufaşi, făpturi nenorocite,/ ce jos, de ochii minţii schilodiţi,/ vă-ncredinţaţi cărărilor greşite,/ au nu vedeţi că sîntem viermi meniţi/ a ne preface-n fluturi ce-au să zboare/ făr-apărare spre Judeţ? Smintiţi/ la ce săltaţi cuprinşi de-nfumurare/ cînd sînteţi gîze, viermi, lepădătură/ ca larvele ce-n veci n-ajung la soare?“ Desigur, cine nu recunoaşte cuvintele Ecleziastului, cu Vanitas, vanitatum, et omnia vanitas – care se potrivesc de minune şi cu istoria lui Coriolanus?
„O, lume, toată-n mers!“ (O world, thy slippery turns) – aşa sună o cugetare a lui Coriolanus, înainte de a porni războiul contra Romei. E, totuşi!, o reflecţie de dincolo de trufie…

P.S. Am o nedumerire: Coriolanus evocă cu dragoste „ochii de porumbiţă“ ai Virgiliei. Aceeaşi comparaţie apare şi în Cîntarea cîntărilor, şi la Origene etc. Gîndesc că Shakespeare, odată cu Coriolanus şi cu toţi ceilalţi înduioşaţi, nu par a fi privit niciodată cu atenţie ochii porumbelului (în fine, ai porumbiţei): ei sînt reci, sticloşi, indiscreţi! De altfel, şi mai „neliniştitor“ este destinul de miracol al acestei păsări: i-a vestit lui Noe apropierea pămîntului, a încîntat zeii Antichităţii în diversele lor aventuri, a devenit (nici mai mult, nici mai puţin!) simbolul purităţii absolute a Sfîntului Duh, apoi terminîndu-şi cariera ca poştaş al Păcii (desenat în grabă chiar de Picasso). Numai persanii l-au văzut – aha! – ca purtător de veşti proaste (cel puţin aşa spune dicţionarul de simboluri). Căci realitatea, cea exactă,este că porumbelul, colomba este o pasăre agresivă, lacomă şi murdară. În zilele noastre, peste tot, chiar şi la Veneţia, unde se pozează cu toţi japonezii – mai nou şi cu chinezii şi foştii sovietici – clădirile şi statuile de piatră venerabilă sînt protejate cu plase tari, aproape invizibile, care să salveze „vanitatea“ materiei frumoase de aciditatea corosivă a găinaţului „divin“.