a18

Poemele însingurării  

 Constantin Cubleşan         

            De o sensibilitate excesivă, melancolică până la limita tristeţii, dar mereu încrezătoare în sine, aşteptând ceva care să-i poată produce o bucurie autentică de viaţă („nu mi-a mai rămas nimic/ şi dacă aş mai avea ceva/ aş da pentru o veste bună/ o ploaie cu soare/ sau o bătaie cu zăpadă/ ca pe vremuri“ – o mână străină), Letiţia Ilea are în lirica sa (Întâmplări obişnuite. Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) o tandreţe aparte în trăirea bucuriilor simple, ale unui confort comun, ca să nu spun banal, căci nu e niciodată lipsit de evenimente, e drept, rutiniere, pe care şi le asumă în emoţia desfăşurării lor oarecum ritualice: „realizezi dintr-odată/ că toamna aceasta e cea mai frumoasă/ că mai ai timp./ lumina de octombrie te inundă/ zâmbeşti/ gata să iei totul de la capăt“ (lumină de octombrie). Cheltuite în haloul vătuit al anotimpurilor, trăirile sale decantează poetic însingurarea, pe care o resimte cronic, ca pe o stare determinată, în fond, de citadinismul funciar, robită oarecum de practica tehnicilor de comunicare („în faţa calculatorului“). Nu e însă o angoasă aceasta, nu e o presiune a înstrăinării, ci însăşi dominanta modului firesc de a fi într-un context obiectual, în care poeta se simte acasă şi pe care îl vitalizează prin reveriile contemplării asumate a naturii: un macrocosm în care se fixează aproape toate poemele, inducând astfel, chiar de la debutul lor, o stare emoţională surdinizată: „început de noiembrie/ seara vine ca un prieten aşteptat“, sau: „câmp odihnindu-se în iarna plăpândă/ nici un zgomot acum“, sau: „terasă de septembrie/ se lasă seara/ ne-am aşezat la o masă afară“, sau „primăvară autentică/ multă tristeţe“ etc., etc. Pe un atare fundal se grevează universul casnic, pedestru, obişnuit, zice poeta, în care orice mişcare intimă dobândeşte alura emoţională a unei febrile aventuri de viaţă: „început de noiembrie/ seara vine ca un prieten aşteptat/ în camera ta cărţi citite şi fum/ ziua a trecut fără mari seisme/ să vorbeşti cu un cineva/ degetul răsfoieşte agenda telefonului de la a la z/ numere utile în caz de/ nume de prieteni morţi/ s-au terminat minutele/ parcă s-au terminat şi prietenii/ intri pe facebook/ citeşti un poem bun dat like/ poemul are mai puţine like-uri/ decât poza cu pisici dinainte/ închizi repede pagina/ ştergi câteva mesaje din căsuţa de mail/ deschizi un ebook prost scanat/ te plictiseşti repede de toate/ din difuzoare se revarsă o melodie franţuzească/ ştii cuvintele pe de rost/ deschizi din nou facebook-ul/ poemul bun a mai primit patru like-uri/ cineva cere ajutor să pună nume altei pisici/ are 48 de sugestii/ updateyour status/ nu-ţi trece nimic prin cap/ e o seară ca atâtea altele/ nici azi nu ai scris poemul/ care să schimbe ceva/ nici azi nu te-ai lăsat de fumat/ şi alte planuri au rămas tot neterminate/ aprinzi altă ţigară aeriseşti/ şi îţi spui că/ de mâine da de mâine/ totul se va schimba cu siguranţă“ (vineri seara).
În fibra ei profundă, lirica Letiţiei Ilea este elegiacă. Scrie poeme în memoria prietenilor petrecuţi pe drumul fără întoarceri (Alexandru Vlad; domnului F.; Ion Mărculescu; Andrei Bodiu ş.a.), dar mai ales evocându-şi tatăl, căruia consideră că i-a rămas mereu îndatorată, căutându-i urma, reînviindu-i imaginea, prezenţa iluzorie a acestuia predispunând-o la reflecţii existenţiale, în maniera unor simple notaţii meditative: „tata s-a pierdut/ pe drumul dintre mesteceni/ fără să audă/ ce aveam să-i spun […] sunt zece ani de-atunci/ acele cuvinte nerostite fierb în mine ca mustul.// e o primăvară cu ploi de noiembrie/ o tăcere de parcă toate sentinţele au fost/ pronunţate“ (în acel aprilie). E stenică însă, pentru poetă, această întoarcere-reîntoarcere obsesivă spre vârsta copilăriei, la ţară, spre ţinuturile mirifice ale satului de care s-a desprins – nu pentru totdeauna –, spre căldura unor bucurii familiale inocente, de demult („mai lasă-mă mamă/ încă o clipă să stau aici /…/ în lumea ta de flori şi rugăciuni/ totul este în ordine/ fiinţele şi lucrurile sunt aşa cum ar trebui să fie“ – rugăminte), rămase vii în amintirile resuscitate, cu delicateţe, în vibraţia emoţiilor stârnite de universul citadin ce o absoarbe, în care se cufundă neliniştită, dar cenzurându-şi, cu luciditate, plăcerile mărunte de viaţă, datorate prezenţei lucrurilor banale care o înconjoară şi care-i marchează fiecare gest, fiecare atitudine: „vine seara/ ca o bucurie târzie/ pe care nu ai cu cine s-o împarţi/ printre obiectele familiare […] deschizi televizorul/ treci în revistă cele peste o sută de canale/ nu laşi realitatea/ să-ţi năvălească în cameră/ în aer se simte apropierea zăpezii […] aceasta va fi încă o seară/ de care peste ani n-o să-ţi aduci aminte/ aceasta va fi încă o toamnă/ în care nimicul/ ţi-a ajuns până la glezne“ (noiembrie).
E un univers pe cât de acaparator, pe atât de angoasant, la urma urmelor, căci poeta se simte aici însingurată (nu atât singură), retrasă într-o lume aparte, pe care însăşi şi-o alcătuieşte din umbrele şi luminile zilelor risipite în anotimpuri, în ceasurile înserărilor sau din savoarea propriilor melancolii, frumos depănate lângă o cafea şi o ţigară, ascultând muzică diversă, coborâtă din difuzoarele radioului ori ale televizorului; un univers marcat de prezenţele şi absenţele unor prieteni apropiaţi, de împlinirile sau neîmplinirile propriului scris, de lecturi incitante, sau pur şi simplu transpusă în clipele inspiraţiei, pe care şi le savurează, sau reacţionând oripilată în momentele sterile de creaţie. E în totul o poezie a falselor refulări, a însingurării, o poezie de un dramatism surdinizat, dezvoltată în gamă minoră, ca să folosesc un termen din domeniul muzical, ori, poate, şi mai bine, în acordurile unei muzici de cameră: „iernile nu mai sunt ca odinioară/ oboseala s-a insinuat şi în anotimpuri/ de pe acest promontoriu/ viaţa ta se vede în alb-negru/ ca un film din anii ‘40// mici trădări prietenii luate de apă/ câteva întâlniri capitale/ cu o carte sau alta/ puţine momente perfecte// acum eşti departe/ parcă ai privi lumea printr-un binoclu întors/ chiar şi suferinţele tale se văd mici-mici/ şi nu mai contează// înaintea ta drumul se aşterne clar/ mai ales că se întrezăreşte capătul/ te-ntrebi ce s-ar mai putea schimba// în dimineaţa de iarnă/ o rază de soare se aşează lângă tine/ o prinzi repede în palmă o strângi/ ea trebuie să-ţi ţină de cald/ în timpul care a mai rămas“ (o rază de soare). Chiar şi atunci când în mijlocul naturii fiind aceasta o bruschează, refugiul îl află tot în spaţii de claustrare, închise, spaţiile pe care le simte cu adevărat protectoare: „ploaie de aprilie/ primăvară nehotărâtă/ te adăposteşti într-o cabină telefonică/ nu ai pe cine să suni/ şi telefonul oricum nu funcţionează/ dacă telefonul acesta defect ar suna acum prin minune/ şi la celălalt capăt al firului/ ar fi însuşi Dumnezeu/ nu ai cere nimic/ poate un mic curcubeu peste oraşul tău/ nimic mai mult“ (cabina telefonică).
Originală în poezia Letiţiei Ilea e tocmai această comuniune a naturii, în grandorile ei universale, cu universul auster al spaţiilor citadine, sumar reprezentat de lucruri oarecum casnice, din mijlocul cărora poeta izbuteşte să comunice lumii, devoalându-şi propriile emoţii, propriile trăiri, într-o lirică al cărei calm e aparent, căci autoarea nu e totuşi o fire asociabilă: se lasă seara/ ne-am aşezat la o masă afară/ la cafeneaua despre care îţi vorbisem/ de atâtea ori/ am comandat/ espresso lung espresso cu lapte limonadă/ erau atâtea de spus/ nu ştiam de unde să încep/ am aprins o ţigară […] erau multe de spus/ şi mi-ar fi fost mai uşor/ dacă aş fi avut în faţă tastatura computerului […] aşteptasem întâlnirea aceasta ani de zile/ acum ea venise ca o haină prea mare/ ploua tare şi m-am gândit că într-o zi/ îţi voi scrie o lungă scrisoare/ dinspre o singurătate spre altă singurătate“ (terasă de septembrie).
Letiţia Ilea e dintre puţinii poeţi, dacă nu cumva chiar singulară la noi, care şi-au asumat intimităţii modului de a fi această nouă condiţie existenţială determinată de tehnologia comunicării it, pe care o poetizează poetizându-şi, în esenţă, propriile emoţii trăite în interiorul acestui univers, cu simplitatea faptului firesc, cheltuit în desăvârşire.