a6

Ileana Mălăncioiu

Trăind mitologia

Constantin Cubleşan

Noutatea pe care o aducea Ileana Mălăncioiu în poezia românească, la debutul editorial cu volumul Pasărea tăiată (1967), avea darul s-o impună dintr-odată în prim-planul generaţiei sale, chiar mai mult, într-o atenţie şi o apreciere generală. Simplitatea cu care exprima liric emoţia asumării prezenţei existenţiale, într-un univers mitologic, era debordantă. Şi această caracteristică a versului a rămas nealterată de-a lungul întregii evoluţii artistice, chiar dacă pe parcurs tematica abordată s-a diversificat, descinderea introspectivă în fondul afectiv dobândind valenţe noi de meditaţie.
Poeta trăieşte acut-tensionată într-un prezent fabulos. Nu este vorba de un cadru evenimenţial ieşit din comun. Dimpotrivă. Realitatea diurnă ambiantă are însă, în toate datele ei, însemnele unei mitologii şocante, ce se naşte odată cu perceperea semnificaţiilor profunde ale factologiei acesteia, transfigurată poetic. Orizontul de înţelegere al senzaţiilor cuprinde elemente proprii unei lumi primordiale, nu neapărat primitive, de care ia act la tot pasul. Contemplă sturionii înotând spre izvoare, descoperă puii păsărilor în cuibarele din scorburi, stă în preajma morii ce macină mălai, e bulversată de sacrificarea păsării în ogradă, se revoltă văzând boul jupuit la abator, aşteaptă în iarbă amuşinatul ursului, e fascinată de spectacolul apei morţilor pe câmpie etc., un univers ce i se relevă în esenţa lui fiinţială dincolo de identificarea geografică sau istorică. E o lume a veşniciei născută la sat, cum s-ar  exprima poetul de la Lancrăm, fără nimic însă din eventualele edulcorări sămănătoriste de odinioară. Nici n-ar avea cum. E un univers pe care îl găsim viguros şi la Ioan Alexandru. Numai că, dacă la acesta defineşte obârşia naţională, la Ileana Mălăncioiu totul devine metaforă a universalului. Fiecare din aceste elemente are un destin dătător de viaţă şi moarte, întâmplările în care sunt angrenate şi în care poeta se implică emoţional sunt un drum al cunoaşterii sensului împlinirii cosmice. Metafizica unei asemenea perspective o va conduce treptat, în poeziile desăvârşirii, spre o mitologie biblică, universală şi ea, fără să alunece spre terenul tern al exprimării unei religiozităţi factuale: „Despre morţi numai bine, despre cei înviaţi/ Cu atât mai mult, dar eu nu pot să nu mă întreb/ ce mai e Lazăr, cel de după învierea lui Lazăr,/ Căruia i s-a pierdut urma de parcă/ Nu ar fi existat niciodată, şi ce mai sunt eu/ După ce m-ai scos din  liniştea mea soră cu moartea./ pentru câtă vreme, pentru cine şi pentru ce/ M-ai înviat. Pe pământul acesta nu se mai vede nimic/ Pe care să mă pot sprijini cu adevărat./În cer nu se întrezăreşte nimic. După ce/ S-a dat lespedea la o parte şi m-ai strigat/ Până când am ieşit din groapa mea cenuşie,/ Deşi îmi erau legate şi mâinile, şi picioarele,/ Ca să nu mi se piardă cu totul urma/ Pe drumul pe care l-am străbătut o dată/ Până la capăt, cu puterea ta nemărginită/ Asupra mea, pe mine morţii mele redă-mă“ (După învierea lui Lazăr).
Aproape fără excepţii, poeziile Ilenei Mălăncioiu au o insinuare de nucleu epic, devoalând o stare conflictuală fundamentală ce ţine de însăşi atitudinea existenţială dramatică a autoarei, într-un context eminamente metaforic, bunăoară în Cioica: „De două nopţi aud cântând cioica/ Şi-aş vrea să dau cu piatra-n ea să fugă,/ dar am aflat că pasărea e sfântă/ Şi nu se poate alunga cu pietre/ Şi nu se ştie pentru cine cântă.// Din când în când se duce şi se-ntoarce/ Din alte locuri de pe valea noastră/ Şi-aş vrea să ştiu ce s-a-ntâmplat cu ea,/ Dar zboară în tăcere şi n-aud/ Decât când vine iar pe casa mea.// Aprind lumina să mă ştie trează/ Şi mă prefac un timp că n-o aud/ Şi se preface-o vreme că mă lasă,/ Dar ea a fost făcută ca să cânte/ De câte ori coboară pe vreo casă.// ’Nainte de-a se face zi adorm/ Visând păduri şi drumuri neumblate/ Şi-o ceaţă albă care mă desparte/ de-aceste locuri unde vreau s-ajung/ Şi pasărea îmi cântă mai departe“.
În volumul din 1970, Către Ieronim, apare un personaj alegoric, evident, în jurul căruia se vor coagula idei şi stări emoţionale pe care autoarea le investeşte într-o realitate ce pare mai degrabă metafizică decât fantastică: „Era o noapte aproape albă (Doamne, ce noapte era!)/ Stam în faţa lui Ieronim şi trupul lui era luminat/ Până la oase. Domnule Ieronim, am strigat,/ (Căci pe vremea aceea îl strigam: domnule Ieronim// Iertaţi-mă, vă rog, că vă spun, dar mi-e frică,/ Trupul dumneavoastră nu mai este decât/ Un contur de lumină aproape difuz/ Şi prin el vi se văd toate oasele frânte.// Căci vă spun, în noaptea aceea prin trupul lui/ Se vedeau bine toate oasele frânte,/ Până la osul frunţii care sta aplecat/ Şi strălucea în partea de argint.// Era o noapte albă, Doamne, ce noapte era/ Şi cât de frică mi-a fost că stam singură cu Ieronim/ Şi trupul lui era astfel luminat/ Că prin el se vedeau toate oasele frânte“ (Noapte aproape albă). Ieronim nu este, neapărat, un alter ego al autoarei. În persoana lui se revelează mai degrabă o călăuză spre lumea de dincolo, o lume de un baroc macabru ce reflectă, în pandant, lumea realistă, bulversată şi bulversantă de aici, din care poeta este tentată mereu a evada („Ieronim, astăzi am umblat prin câmpie/ Şi-am văzut prima oară apele morţilor/ Şi-am alergat către ele şi în mijlocul lor/ Te-am văzut dezbrăcat pentru scaldă“ – Apa morţilor). Asumându-şi un asemenea traiect existenţial, Ileana Mălăncioiu îşi decantează dramatic, chiar tragic, viziunile despre moarte, despre dragoste, despre relaţia în cuplu ş.a.m.d., ceea ce nu înseamnă, de fapt, decât debordarea unei trăiri esenţializate în mrejele alcătuirii universului: „Se pierd în noapte stele sub ochiul meu ce urcă/ Încet spre ochiul umbrei din cerul ce se lasă/ Ca un păianjen negru şi nesfârşit de mare/ În lumea pământeană ca-n propria lui plasă.// Şi alte stele nasc sub ochiul meu ce piere/ În noaptea care-n lume îşi face veşnic loc/ Ca printr-un ochi de gol ce s-a văzut pre sine/ De apă, de pământ, de aer şi de foc“ (Ca ochiul moartei tale). Alte personaje evocate, aduse şi ele dintr-o mitologie sacră – Regina (vezi volumul Inima reginei, 1971), Ierodesa, Natanel) – prilejuiesc tot atâtea perspective de sondare, în asemenea companii, ale propriilor trăiri emoţionale, meditând (eminescian) la sensul miracolului lumesc: „Ţinut din lumea morţii cu sfinţii-n ascultare,/ Aici regina-şi cântă cântările regine,/ Tot tânără, iubite, şi tot cu fruntea pală/ Încremenită-n palme gândindu-se la tine.// Când stele cad la noi în lumea lor se-nalţă,/ La noi un om se pierde, la ei un sfânt se naşte,/ Regina stă cu ochii pe steaua răsărită/ Şi nou născutu-n moarte încearcă-a-l recunoaşte“ (Ţinut).
Contemplând eternitatea, existenţa thanatică, la drept vorbind, poezia Ilenei Mălăncioiu e invadată de o tulburătoare melancolie, nu aş zice tristeţe, deşi întreaga sa creaţie e una apăsată de un sentiment al renunţărilor, al durerilor obscure provocate de realitatea ostilă, terifiantă, ce maculează totul, implacabil („Deşert şi deşertăciune e totul“), autoarea având revelaţia singurătăţii în aşteptarea unei posibile mântuiri: „Singură în noapte, linişte deplină,/ Luna doarme-n ceruri, apa în izvoare,/ Gândul meu în craniul aruncat în lume/ Şi călcat aiurea în picioare.// Nu mai ştiu de nimeni, doar un vis străin/ Bântuie prin noaptea lungă şi pustie,/ Căutând un suflet în care să intre/ Să se încălzească şi să-nvie.// Îi aprind lumina pe care am stins-o/ Să găsească singur uşile deschise/ Ca să nu se piardă şi să-i dea o noimă/ Sufletului nostru părăsit de vise“ (Singură în noapte). Nu altfel vibrează atunci când dragostea e percepută, în cuplu, la fel, ca o durere ce-şi întrevede împlinirea doar pe un alt orizont existenţial: „Iubitule, şi dacă sufletele noastre/ vor sta unul lângă altul în pustie/ Şi dacă în licoarea asta rece/ vom şti că nu au fost doar nişte pete/ de apă răsărite din nisip/ ca să îi potolim cerească sete.// Dacă vom vrea şi atunci să fim noi/ iar sufletul ne va părea blestem/ când nu vom avea ochi pentru a plânge/ şi gură pentru a striga ce vrem// mai ca acum, când numai forma gurii/ şi glasul care pare slobozit/ ne dau iluzia că plângem încă/ şi că ne este plânsul auzit“ (Iubitule, şi dacă sufletele noastre).
Profund dramatică în esenţă, lirica Ilenei Mălăncioiu (antologia O sută şi una de poezii, Editura Academiei Române, Bucureşti: 2015, probează cu prisosinţă acest fapt) e dominată de un acut sentiment al înstrăinării, exprimat cu o forţă lăuntrică, paradoxal, de o mare vitalitate, impunându-se singulară în poezia noastră actuală.