a25

Irina Petraş

          0. Am tradus câteva zeci de cărţi din engleză şi franceză (Henry James, Marcel Moreau, Jean-Luc Outers, Michel Haar, G. K. Chesterton, Philip Roth etc.). Discurs contra piedicilor – volum în care am ales fragmente din mai multe cărţi ale eseistului Marcel Moreau, încercând să pun la îndemâna cititorului român dovezi pentru ceea ce am numit „efectul Moreau“. În cuvintele lui, o „inteligenţă convulsiv modelată de profunzimi“ la cuvintele căreia nu puteam să nu ader: „Avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim, avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre…“ Mi-a devenit referinţă firească.
1. Pentru a reuşi o traducere (foarte) bună trebuie să cunoşti foarte bine limba în care traduci, poate chiar mai bine, aş zice, decât limba din care traduci. Doar atunci vei fi în stare să găseşti sinonimul cel mai potrivit, dar şi sintagma, turnura de frază, melodia care să conducă spre o „trădare“ minimă. Un test rapid de cititor de traduceri: să nu mă gândesc în timpul lecturii, tânjind, la „cum o fi sunând în original?“ Să cred că citesc un original!
2. Traducătorul se simte purtător de cuvânt al scriitorului. Acesta din urmă recunoaşte că nu se poate lipsi de vocea ta pentru a ajunge la cititorii dintr-o limbă necunoscută lui.
3. Cred în fidelitatea faţă de textul original. Am un prea mare respect pentru textul tradus (ca operă literară) ca să-mi îngădui rezumări, eliminări de secvenţe, remanieri de perspectivă, adaptări la mediul meu. Trebuie să fiu în stare să transpun în limba română tot ce spune textul original fără a altera atmosfera, contextul, nuanţele originalului. Sunt pentru utilizarea notelor de subsol care să explice soluţiile alese pentru segmentele greu traductibile, să numească diferenţele de viziune, să faciliteze buna înţelegere a Lumii operei.
4. Cum astăzi e tot mai răspândit poliglotismul, ai zice că vom citi doar opere în original. Dar fenomenul nu e totuşi atât de răspândit, încât să nu mai fie nevoie de traducători. Cred că traducerea va supravieţui şi din tentaţia de a verifica puterea limbii tale materne de a „oglindi“ lumi descrise în alte limbi. În plus, verificarea forţei unei limbi prin întâlnirea cu celelalte va conduce la o şi mai cuprinzătoare, competentă dezbatere pe seama corespondenţelor, înrudirilor, diferenţelor de viziune. Vom afla şi mai multe despre cum „limba e stăpâna noastră“ şi ne defineşte, ne condiţionează, dar şi despre felul în care îi putem cunoaşte pe ceilalţi mai bine ştiindu-le limba.
5. Am tradus, de obicei, la cererea unor edituri. Doar cu Marcel Moreau mi-am luat în sarcină aducerea lui în limba română. Dar am fost extrem de norocoasă. Am profitat de intermedierea subtilă la care s-a dedat Ştefan J. Fay. Şi am întâlnit-o pe Daniela Tomescu, un editor luminat şi generos, aşa încât am putut publica tot ce-am dorit, fără piedici.
6. Am avut bune reacţii la traducerile mele. Dar mă nemulţumeşte că, scriind despre o carte tocmai tradusă, cronicarul se va pierde în interpretări pe text, în elogii la autorul cu pricina şi abia va spune, în paranteză, fraza-clişeu a „bunelor servicii pe care le face cărţii traducătorul“, deşi nu e deloc sigur că a confruntat traducerea cu originalul şi că vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Mi-ar plăcea să existe în revistele literare mai multe cronici ale traducerilor, pe bune.