a22

Laurenţiu Malomfălean

           Traduc din franceză de doi ani, şi întotdeauna cartea la care lucrez îmi aduce satisfacţii maxime, de fiecare dată altele. În acest moment, ea poartă numele W sau amintiri din copilărie, şi îi aparţine, măcar pe jumătate, lui Georges Perec.
Ideal vorbind, cel mai bun barometru pentru o traducere literară e să poţi avea impresia că volumul a fost scris direct în limba-ţintă. Or, aşa ceva nu se va putea niciodată realiza cu ajutorul vreunui program de asistare pe calculator, de pildă, pentru că o altă condiţie trebuie să rămână statutul de scriitor al traducătorului însuşi – până acolo încât numele său ar face bine să fie trecut chiar şi pe coperta cărţii, cum de prea puţine ori se practică, la noi şi aiurea. Situat la mijloc de transcriere şi rescriere, travaliul traducerii asigură în fond re-naşterea unui volum, pe care, cu pasiune şi dăruire, l-a regestat cât mai fidel posibil. Însă de la un punct, inefabil, se înţelege, în apariţia lui, recreează limba însăşi, cerând imperios cutare întorsătură de frază, dacă nu expresia cu specific fatalmente indigen (cum ar fi, de exemplu, entre chien et loup, care în franceză semnifică momentul când, seara sau dimineaţa, nu mai poţi distinge un câine de un lup, ceea ce s-ar traduce fie „în zori de zi“, fie „la lăsarea întunericului“). Astfel încât am putea spune că textul ajunge să se rescrie singur.
În România, problema cea mai stringentă rămâne onorariul. Munca de traducere implică un efort intelectual susţinut, la care nu te poţi înhăma pe ochi mai mult sau mai puţin frumoşi. La noi, discuţiile – de fapt, impunerile – se învârt în jurul bine-cunoscutei sume ridicole, fixată parcă o dată pentru totdeauna la preţul unei călimări de cerneală din cele ordinare pentru fiecare 2000 de semne, adică tocmai cât fac rândurile de faţă. Editurile – de toate calibrele – par să se fi „vorbit“ în acest sens, dând impresia că reprezintă un veritabil cartel, dincolo de (falsa) concurenţă. Ca îmbunătăţire, în viitorul apropiat visez inclusiv nişte reacţii la mesajele cu propuneri concrete către editori, pentru că publicul cititor autohton nu are nevoie doar să i se răspundă unui orizont de aşteptare întrucâtva îngust, el mai trebuie şi provocat.