a24

Florica Ciodaru-Courriol (Franţa)

0. Traduc din română în franceză, dar şi invers pentru că mă simt (consider) bilingvă; este vorba de un bilingvism achiziţionat, cum spun lingviştii. Cartea care mi-a adus până acum cele mai mari satisfactii în traducere este fără nicio îndoială Notre maison dans la plaine de l’Armageddon de Marta Petreu, publicată la Editura L’Âge d’Homme. Precizez că mărturisirea mea nu are absolut nicio legătură cu faptul că aceste rânduri vor apărea în revista Apostrof şi vor cădea sub ochii autoarei, nu, absolut nu, ci pentru că laboratorul traductiv al acestui roman cutremurător a fost atât de intens şi de complex (alternarea pasajelor descriptive cu cele dramatice, a celor poetice cu cele filosofico-istorice, prezenţa nivelurilor de limbă atât de diverse şi nu în ultimul rând a numeroaselor regionalisme), încât primirea pozitivă, entuziastă chiar, de către critica franceză m-a făcut să cred că ceea ce mi s-a părut (şi a fost realmente dificil) a găsit o rezolvare corectă.
În sensul celălalt aş evoca romanul lui Flaubert, Madame Bovary, la Editura Art (căruia i-am păstrat titlul în franceză din considerente pe care le-am explicat în „Cuvântul traducătorului“ ce însoţeşte cartea), a cărui traducere este o serioasă piatră de încercare pentru oricare traducător. Traducerea apărută în 2010 a fost reluată într-o versiune „poche“ în 2015, ceea ce îmi permite să cred că a avut un oarecare impact la public.
1. Să „curgă“ în limba în care este tradusă, în care urmează să fie citită, ca şi cum ar fi scrisă de un vorbitor nativ al limbii respective. Dar să şi respecte stilul autorului: două principii care, într-un anume punct, se cam bat cap în cap! Nu poţi face ca un autor să pară anodin în limba-ţintă doar pentru a-i fi pe plac publicului larg; dar nu poţi nici forţa excesiv limba de dragul de a demonstra originalitatea autorului. Echilibrul dintre aceste două poziţii este reţeta unei traduceri reuşite.
2. Oh! Complexă! În cazul meu excelentă, pentru că nu traduc decât scriitori (sau texte) care îmi plac. Îmi permit luxul acesta… În general mă leg tare mult de autorii textelor pe care le traduc făcând acea translaţie de sentiment pe care o face spectatorul comun între actorul său preferat şi rolurile (de preferinţă ideale) pe care acesta le interpretează. Şi nu prea mă păcălesc: textelor de calitate le corespund (autorii) – oameni de calitate!
Pentru mulţi dintre scriitorii pe care aş vrea să-i impun (români sau francezi), rămân uneori cu frustrarea că nu am reuşit să-i introduc la un mare editor. Vina nu este nici a traducătorului, nici a autorului. Editurile mari consideră că odată ce au publicat un autor român şi-au cam făcut datoria… Şi sunt mai puţin sensibile/permeabile la propunerile ulterioare. Pe urmă, după cum ştim cu toţii, şi publicarea textelor este legată de nemiloasele legi economice şi este destul de crud să primeşti un refuz pe motivul că „autorul X nu are vânzări mari, deşi calitatea scriiturii sale este incontestabilă“ etc.
3. Fidelitatea este necesară mai ales în cazul autorilor de excepţie. Nu vorbim aici de conceptul traductologic de fidelitate, în sensul aderării mai mult sau mai puţin la limba-sursă în detrimentul limbii-ţintă, ci, dincolo de situarea traducătorului de manieră generală, ne referim la „bagajul“ pe care-l păstrează textul final din limba-sursă. Tot Armaghedonul Martei Petreu îmi vine acum la îndemână spre exemplificare: când am citit textul românesc, ca nativă din sudul ţării (şi chiar ca fostă bună studentă la dialectologie) nu am descifrat de la prima lectură toate regionalismele provenind din zona transilvăneană (din jurul Clujului) pe care Marta Petreu le vântura cu o plăcere vădită! Dicţionarele de specialitate, dar mai ales colaborarea cu autoarea m-au ajutat însă foarte mult. Dar asta însemna oare ca odată ce am aflat semnificaţia cuvântului „ticlăzău“ eu trebuia să-l traduc prin fer à repasser? Sau „silvoizul“ prin „marmelade“? Desigur, dacă eşti în impas, dai NDT, nota traducătorului, şi explici. Dar Marta Petreu nu a dat note de autor la textul ei, deşi, publicat la Polirom, se adresa unei întregi comunităţi lingvistice care nu pricepe neapărat acei termeni, dar care nu este total impermeabilă culorii locale, sentimentului de stranietate lingvistică. De aceea am încercat la rândul meu să păstrez impresia mea de cititor care m-am poticnit la lectura acelor regionalisme, deşi intuiam vag domeniul la care făceau referinţă.
În sensul celălalt, un exemplu care-mi trece acum prin minte este o formulare destul de simplă în limba franceză, dar care creează un joc de cuvinte ce mi-a dat de furcă la traducerea romanului Ataşamentul de Florence Noiville (publicat la Şcoala Ardeleană în octombrie 2015); făcând bilanţul unei iubiri ieşite din comun, naratoarea spune despre bărbatul (mult mai în vârstă decât ea) pe care-l iubeşte că i-a fost professeur de l’être, jucând pe asemănarea dintre cei doi termeni, l’être (fiinţa) şi lettres (litere). Un fel de profesor întru fiinţă, deci! Desigur, aici suntem mai aproape de problema traducerii jocului de cuvinte.
Dacă vorbim de fidelitate, ar merita să spun că un text care mi-a dat multă bătaie de cap, dar şi satisfacţii… pe măsură, este Asediul Vienei de Horia Ursu (versiunea franceză apare în august la Editura Le Soupirail). Este un exemplu de text mustind de aluzii şi ironii, în care sensul subteran cere să fie descifrat, dar numai atât cât să sugereze, şi nu să trădeze prin explicitare excesivă. Aici ar fi pagini întregi de exemple.
4. Şi în Franţa traducătorul este asimilat cu un autor în măsura în care versiunea în limba străină fiind semnată de mâna lui, îi dă, volens-nolens, statut de autor. Doar că aici nu există o Uniune a Scriitorilor, ci asociaţii şi societăţi… Tot în Franţa există, după părerea mea, cel mai mare respect faţă de munca „lucrătorului din umbră“, a celui fără de care, oricât de mare ar fi un scriitor, accesul la textele lui nu este posibil dacă ele nu sunt traduse. De aceea numele traducătorului apare obligatoriu pe copertă (dacă nu pe prima, atunci pe ultima), dar vizibil chiar şi când volumul este sub celofan. Din peregrinările mele prin librăriile italiene, am observat şi ştiu că traducătorii italieni nu au reuşit să-şi câştige acest drept. După cum nici cei români. Ba chiar unele edituri de carte străină fac anunţul publicitar pe internet, dar uită (nu neapărat voit!) să specifice numele traducătorului. Despre acest aspect s-a discutat între altele, şi la masa rotundă pe care icr a dedicat-o traducerii la ultimul Salon de Carte de la Paris (moderată de Bogdan Ghiu şi la care am avut plăcerea să particicip alături de alţi colegi traducători, unii din germană, rusă, portugheză, şi alături de directorul Colegiului de Traducători din Arles, YornCambreleng).
5. Traduc mai ales ce aleg eu. Rar am avut „comenzi“, una dintre ele a fost Robi pe Uranus de Ioan Popa, a cărei traducere mi-a permis să văd din interiorul monstruosului şantier cum s-a construit Casa Poporului…
Prin condiţia ei de literatură scrisă într-o limbă ce nu este de mare circulaţie, literatura română este sortită aleatoriului. Desigur există cataloage realizate de editurile româneşti destinate să atragă atenţia editorilor străini asupra unor opere meritorii, dar, în genere, editorii francezi (domeniul pe care eu îl cunosc îndeaproape) se lasă deseori influenţaţi mai degrabă de traducători sau prieteni de încredere. Şi, bineînţeles, de calitatea operei. Dar cum ajung ei să-şi dea seama de calitate? Prin munca noastră de benevolat, de „agent literar“ benevol, muncă ce presupune timp şi dăruire. Timp şi pasiune. Timp şi răbdare. Mai întâi timp pentru a citi şi a selecta din multitudinea titlurilor pe cele ce ar corespunde gustului francez. Apoi pentru a face o prezentare cât mai atrăgătoare, dar şi realistă, fiindcă rişti să-ţi pierzi credibilitatea faţă de editorii solicitaţi. Apoi pentru a traduce vreo treizeci de pagini, dacă nu chiar patruzeci sau cincizeci. (Mi s-a cerut odata jumătate din roman!) Apoi pentru a căuta editorul potrivit pentru textul potrivit, pentru a-i scrie, rescrie şi iar scrie… fără să insişti totuşi, ca nu cumva să-l enervezi. Se mai întâmplă ca după ce ai găsit un editor căruia să-i placă autorul pe care i l-ai propus şi de care habar nu avea până în momentul acela, să-ţi spună politicos că el lucrează cu alt traducător… Aşadar, în afară de răbdare şi bună creştere trebuie să mai ai şi nervi de fier!
6. Prima parte a răspunsului la această întrebare se află cuprinsă în cel anterior. Dar mai putem adăuga la capitolul ameliorări următoarele sugestii:
– Poate că ar fi bine ca agenţii literari să colaboreze cu traducătorii de literatură română în diverse limbi. Fiindcă traducătorii sunt, nu în puţine cazuri, şi critici literari în măsura în care au gust literar, fac o analiză corectă a operei, o înscriu într-o istorie literară şi, eventual, o evaluează din perspectivă comparatistă, găsindu-i valori şi potenţe europene (universale), apreciind posibilităţile de receptare a ei. Asemeni unui agent literar, traducătorul (ideal) trebuie să cunoască ce se scrie în aria românească, dar şi în cea străină, în ţara căreia îi este destinată cartea ce va fi tradusă. Să aibă o bună percepţie a peisajului editorial în care va căuta editura cea mai adaptată textului pe care vrea să-l impună.
Dacă suntem mulţumiţi au ba?
– Eu sunt o optimistă incurabilă: cred că de câtva timp încoace se vorbeşte totuşi şi se acordă ceva mai multă atenţie traducătorilor, dovada: invitaţiile lor la diverse festivaluri literare din România, prefeţele, postfeţele sau chiar opere întregi tipărite sub semnătura lor.
– Şi dacă tot ni se dă aici cuvântul (merci, Apostrof!), ne-am permite sugestia următoare: de ce nu s-ar înfiinţa şi în România o Fundaţie specială, o Casă a Traducătorilor, după modelul celor din Occident? Deocamdată ştiu că ICR continuă tradiţia cursurilor pentru viitori traducători, a burselor pentru începători, dar şi pentru profesionişti etc. O încercare reuşită mi se pare şi cea realizată de FILITcu „tabăra de traducere“ de la Memorialul Ipoteşti, cu ateliere interactive ale traducătorilor de literatura română din toată Europa, iniţiată anul trecut şi reeditată în această vară. Sunt semne bune…