a15

Arhivarul în labirintul său

Ştefan Bolea

Saşa Pană (1902-1981) este un fals autor minor, a cărei poezie este editată pentru prima dată în completitudinea sa de către poetul şi criticul literar craiovean Petrişor Militaru (Saşa Pană, Opera poetică, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Petrişor Militaru, Craiova: Aius, 2015). Cunoscut ca „principalul arhivar al avangardei“ (13) şi ca editor al revistei Unu (1928-1932), la care au colaborat principalii suprarealişti români şi străini, S. Pană este autorul celebrei poezii Manifest (1928), care proclama sarcastic în acord cu spiritul timpului: „arde maculatura bibliotecilor“ (56) (un extrasanti-cultural care, poate, i-ar fi plăcut tânărului – de 17 ani – Cioran). La fel ca B. Fundoianu, Saşa Pană debutează cu un volum pseudosimbolist, Răbojul unui muritor: Strofe banale (1926), în care se regăsesc influenţe de Minulescu, Bacovia şi Eminescu. Volumul este mai degrabă slab (şi a fost receptat rece de critica de întâmpinare), dar versurile au un anumit parfum ingenuu. Iată cum pastişează poetul debutant Luceafărul, cu o persiflare a banalităţii (hiperbanalizare), ce ar putea anticipa postmodernismul: „A fost odat-o Fată/ Cu suflet plin de dor./ Fugi – în toiul nopţii/ Cu-un tânăr din popor“ (Poveste banală, 52).
De la Răboj (1926) la virulentul Manifest (1928) poetul plonjează în propriul său soare, migrează spre propriul său univers poetic (în acord cu maxima Werdewas du bist). Diagrame (1930), primul său volum de prozopoeme, practică un discurs liric „de tip autobiografic, în care tonul confesiv […] se combină cu diferite forme de experimentalism“ (19). Găsim, pe parcursul plachetei, diferite bijuterii aforistice: „Aleea inimii. Aleea umbrelor care cresc ca un asasin într-o uliţă pustie“ (Calendarul viu, 60); „ai pus nitroglicerină sub perna lui dumnezeu“ (Fotomaton, 66); „Fluturii, care dansează noaptea în jurul becurilor, se adună ziua împrejurul becului solar. Dar câte milioane nu-şi lipesc de el fularul aripelor de polen. Aceste cadavre sunt adevărata cauză a petelor din soare“ (Post scriptum, 81). Urmează superbele capitole din romanul Alfabet (1930), concepute împreună cu Moldov, subintitulate „exerciţii de vocabular dezlănţuit în libertate“. Dacă autorii ar fi finisat acest proiect, probabil că suprarealismul românesc şi-ar fi schimbat puţin culoarea şi „autopsia zeilor avangardei“ (87) ar fi arătat diferit.
În 1931 S. Pană publică cele douăzeci de prozopoeme care alcătuiesc volumul Echinox arbitrar. Titlul are „ecouri suprarealiste“, fiind „o sintagmă din sfera [bretoniană a] frumuseţii convulsive“, amintind de „hazardul obiectiv“ (21-22). În bună tradiţie avangardistă, pe banderola cărţii găsim un blurb al lui Geo Bogza: „Saşa Pană are talent? Nu cred…“ (91). Rândurile „mitice“ despre Urmuz mi se par extraordinare, ies în evidenţă precum nişte „scrâşnete sublimate“ sau aidoma unei „cascade văzute într-un tavan de oglinzi“ (IX, 105). În cartea Viaţa romanţată a lui Dumnezeu (1932), poetul se dovedeşte un redutabil „imagist“ (Perpessicius), prozopoemele fiind generate „de ideea că imaginea este cea care dă forţă şi farmec unui poem“ (23). Să urmărim intima definiţie dată psihologiei abisale: „Psihanaliza, raze X ale sufletului. O sondă şurubată în subconştient – acest generator al sufletului –, o sondă pentru extragerea abecedarului de simboluri, o sondă până la zăcămintele ancestrale ale fiecărui gest, ale fiecărui cuvânt“ (Oglinda dindărătul frunţii, 151).
Etapa prozopoemelor se termină în 1933, an în care avangardistul român revine la versul alb şi publică, probabil, cel mai reuşit volum al său, Cuvântul talisman. „Universul divinatoriu “ prezentat de Pană este deseori asociat cu „magia sexualis“ (25): „Domniţa e de jeratec: ia-o în braţe/ Domniţa e de fum: sărut-o/ Domniţa e sălbatecă: mângâie-o/ Domniţa e din vis: păstrează-i imaginea/ Domniţa e virgină: fecundeaz-o“ (Cazma de silex, 188). Volumul următor, Călătorie cu funicularul (1934), reiterează „momente biografice infuzate de nostalgie, nelinişte sau de singurătate“ (27). Mi s-au părut izbutite Paragrafele din adolescenţa poemei, în care putem citi: „Ecoul tăcerii e luna“ (228). Acest viraj spre biografic devine trademark-ul următoarelor plachete: Iarba fiarelor (1937), Vladimir(1938). În Munţii noaptea neliniştea (1940), găsim un (alt) interesant extras psihanalitic: „Un ochiu/ Doi ochi/ Ochi în vârful degetelor/ Ochi în urechi/ În monograma tălpilor/ Ochi// Slovele film cinematografic// Un ochiu mare cât luna“ (Pescuitorul de imagini, 291).
Urmează obligatoriul viraj „roşu“ din volumele Pentru libertate (1945), Plecări fără ancoră (1946) şi Poeme fără de imaginaţie (1947), cu versuri care sună sinistru astăzi (ne putem întreba ce s-a întâmplat cu IQ-ul, altfel peste medie, al poetului): „Cu braţul voinic de oţel/ Şi cugetul dârz, să pornim/ Cea molimă ucigătoare/ Să stingem făr’ de cruţare“ (Îndemn, 308); „Sînt ei,/ Sînt ei,/ Sînt ei/… Sînt ei, minunaţii,/ Strălucitorii,/ Ostaşi ai Armatei lui Stalin“ (Imn de slavă şi de bucurie, 375). Ultimul volum al lui S. Pană, Culoarea timpului (1977), are un caracter „recapitulativ“ şi „nostalgic“ (31), dovedindu-se neconvingător dacă îl comparăm cu poezia sa de tinereţe. Iată o mostră de resentiment împotriva filosofiei, care m-a intrigat (deşi filosofii pot fi la fel de obtuzi referitor la poezie): „Ascultaţi şi reţineţi:/ Articolul I «Filozofii sunt totdeauna în urma/ Poeţilor/ Cu o imagine/ Cu o idee/ Cu un secol/ Cu o veşnicie/ Dar îi iubesc mult/ Pentru că risipesc mult spirit/ Ca să nu priceapă nimic»“ (Lege, 419).
În concluzie, Petrişor Militaru arată că momentul de faţă este extrem de favorabil pentru recuperarea lui Saşa Pană, pentru că trăim în „epoca contraistoriilor […] şi a istoriilor alternative“ (34). S. Pană este un fals poet minor, autor al unor poeme remarcabile: amintim, de pildă, excepţionalul ciclu Mărturisiri din volumul Cuvântul talisman. Mai mult, prozopoemele din Echinox arbitrar ar putea fi considerate, la rândul lor, o capodoperă a genului. În consecinţă, S. Pană nu este numai un „arhivar“ şi un editor de geniu, ci şi un „(m)ucenic“ avangardist, care vesteşte ora zero a radicalismului suprareal.