a14

Natura ca paliativ

 Emanuel Modoc

În contextul în care douămiismul a devenit manieră pentru valul epigonic din al doilea deceniu, atât prin reciclările neoexpresioniste (vizibile, cel mai mult, în rândul poeziei feminine), cât şi prin reutilizarea, dar nu şi ranversarea, discursului biografist, căruia îi lipsesc intensitatea şi legitimarea de altădată (sigur, cu excepţiile notabile), una dintre consecinţele sedimentării douămiismului drept centru canonic (dar şi efect al obosirii previzibile a alonjei generaţioniste, încheiată firesc în momentul în care autorii grupării au luat calea proiectelor individuale) e apariţia unei anume „priviri îndărăt“ către rural şi bucolic. Sigur, aceasta nu e singura faţetă productivă a „alternativei la douămiism“, dacă avem în vedere şi alte tehnici discursiv-tematice alternative (mă gândesc la Vlad Moldovan, Gabi Eftimie sau val chimic). Andrei Doboş încearcă şi el o resemantizare a registrului ruralist, şi îi iese mult mai bine decât altor autori, mai tineri totuşi, precum Ion Buzu, Anatol Grosu, Matei Hutopila sau, caz recent, Victor Ţvetov (prin poezia sa „de tranziţie“ în care se îmbină registrul basa cu cel urban generator de anxietăţi). Ba, mai mult, în mod bizar, Andrei Doboş probează un soi de prerafaelitism autohton, prin care discursul „despre natură“ e doar un registru probat în fază incipientă pentru instaurarea unei noi estetici, fie dintr-o presupusă „nostalgie a esteticului“ (opţiune valabilă însă doar în cazul paseiştilor), fie dintr-o oarecare oboseală specifică postteribilismului douămiist (resimţită, cel mai mult, în poezia tinerilor debutanţi ai deceniului actual), dar şi a unei noi ideologii eco. Astfel, poezia din Valea rea (Bucureşti: Cartea Românească, 2015, 72 p.), cel mai recent volum al poetului clujean, se face simţită ca o lirică împotriva dezvrăjirii generale a unei lumi tot mai relativiza(n)te. Împotriva unei polifonii care, pentru Andrei Doboş, generează doar zgomot alb, nicidecum individualităţi distincte şi pentru care acesta, în chip de timid vraci îmbrăcat în haine obişnuite, propune natura ca paliativ poetic pe cale de dispariţie.
E, aici, în fond, o maieutică asumată încă din volumul de debut. Ştefan Baghiu vedea, în mănăştur story, un volum „desprins din cotidianul căminelor studenţeşti, suprautilizat în fracturism“, însă se poate vedea la nivelul motivelor că mediul studenţesc surprins de Doboş nu e acelaşi cu ambientul precarităţii din poezia lui Dan Sociu sau, în cazul extrem, cu spaţiul imund-agonal al căminului din romanul de debut al lui Alexandru Vakulovski. E de-ajuns să comparăm anxietatea lui Sociu în versurile din volumul de debut („tu ştii că/ iarna trecută când/ ai dormit cu mine-n tezece/ cea mai chinuitoare/ dintre obsesiile mele/ era aceea că/ într-una din zilele/ cu apă caldă vei fi prinsă şi/ violată la duşuri?“) cu versuri precum „Este ora 17.32 şi încă nu ne-am trezit bine din/ beţia de aseară, care a fost de-a dreptul/ tragică./ aşa zic unii/ însă lobonţiu crede că beţia a fost doar/ conceptuală“ (mănăştur story), pentru a vedea că e o altă sociabilitate în poezia lui Andrei Doboş, o convivialitate solară fundamental disjunctă în raport cu marasmul şi imondiţia prezente în lirica douămiistă. Valea rea revizitează în unele texte acest registru (Lui Vlad, Lui Alex, Petunia revisited), precum şi gama de motive din Inevitabil, astfel încât putem spune că Valea rea este o sinteză a celor două volume, însă cu nucleul tematic mult mai bine concretizat. Volumul debutează, în mod deconcertant, oracular-emfatic, aproape blagian: „Mi-e sete de focul care va să vină./ O, ţară a o mie de văi/ cu vuiet rece./ Pământ de glet şi sârmă/ în care cucul/ îşi înmoaie aripile./ Iarba ta înalţă/ barba ţapului,/ vântul scutură antene/ în muzică de piuliţe nestrânse./ Peste blocurile tale/ planează vinderelul/ şi soarele scufundă/ încă un an de fier“, însă reuşeşte să fractureze momentele de manierism vădit prin mostre de cinism în care calmul e regăsit prin intermediul unor procese de anamneză bucolică: „Mergeţi acasă/ în grădinile cu foişoare/ din duplexuri/ relaxaţi-vă/ în scaunele pliante de plastic,/ puţină fantezie ziua trece/ miroase a coamă de cal/ a câmp întins/ a copaci foşnitori ce-şi întind coroanele până la stele“.
Andrei Doboş scrie aproape homeopatic, defulează vitriolic pentru a-şi administra, apoi, leacul provizoriu, alimentat din idilism. Momentele de revoltă împotriva postumanului sunt foarte bine surprinse în poeme precum În lumina stelei apropiate, unde abordarea neutră a discursului dă, de fapt, măsura sensibilităţii caracteristice a lui Doboş: „În lumina stelei apropiate/ organismele pozează;/ bipedul/ apasă pe buton/ declanşează afectul/ femelei. Drona a înregistrat/ un şir de şapte cifre/ de astfel de recurenţe/ într-o singură zi./ După ce steaua apune/ se face încet întuneric/ şi rece, culoarele se golesc,/ se pregăteşte/ o rupere de nori,/ plouă temeinic/ furtuni electromagnetice/ bruiază frecvenţele“. Alteori, revolta împotriva artificializării e livrată acumulativ în poeme precum Aprilie, singularitate: „Mutat cu toţii în virtual. Oraşul golit. Au rămas/ câţiva zăpăciţi pe stradă, drujbişti bătrâni/ la umbra florilor de piersic./ Privesc puiul de vişin/ înverzit, crenguţele lui crescute dezordonat/ seamănă cu părul neatins al unei cerşetoare“. Tattwamasi, o piesă de rezistenţă a volumului, începe cel puţin neinspirat (cu versuri precum „Ce este un cal?/ Ce este o vacă?/ Oaia sârmoasă se ascunde de căldură/ sub stejar şi respiră“ etc.), însă declanşează o întreagă tiradă de microrevolte foarte bine dozate. De remarcat cum alternarea construcţiilor coordonatoare cu cele adversative, dublată de sincope ale frazării (conjuncţiile sunt eliminate, dar implicite) se configurează într-un discurs antrenant: „Acesta eşti tu într-o garsonieră/ din anii ’80. Fata Otilia/ Îţi ţine de urât. Ea este o vietate/ la sfârşitul adolescenţei./ […]  Eşti tu/ când voiai să scapi afară din casă/ la Revoluţie// […] Eşti tu trecând prin şcoală ca un animal de povară/ însingurat şi violent.// […] Tu la prima ta iluminare/ când Dumnezeu a pornit un jet de iod/ în creierul tău ca o rană.// […] Aceasta e mama ta/ sub soarele rece de octombrie// […]  Aceştia sunt ei/ unchi şi mătuşi şi vecini/ şi copii care tocmai au venit pe lume./ Priveşte-i cum accelerează“.
Însă adevărata forţă a poeziei lui Andrei Doboş e în acelaşi timp şi aspectul care îl individualizează cel mai bine. Adevăratul Doboş, „urmărind/ ce-a lăsat ploaia pe asfalt/ prin iarbă/ o tulpină/ deformată/ de brad// adică lucruri/ pe care n-ai vrea// să le observi“, este exact aici, în forma sa cea mai bună, cu o propensiune aproape stupefiantă spre inventarierea faptului mărunt ce ascunde totuşi stări complexe. Prin ezoterismul lui cuminte şi prin recursul „la natură“ într-o eră a tehnologizării şi a artificializării radicale, Andrei Doboş e o voce distinctă în poezia actuală. Dincolo de talentul şi sensibilitatea crescute din poetici aparţinând tuturor colţurilor lumii (de la Whitman şi Emerson la B. Fundoianu şi Ryōkan, iată deci anvergura referinţelor), marele risc al poetului e însă manierizarea.