a13

Cartea despre măr şi moarte

 Alexander Baumgarten

Genul literar al protrepticelor (de obicei, având ca obiect filosofia) este bine reprezentat  de Antichitatea clasică (Platon, Aristotel, Clement, Cicero, Iamblichos) şi conturează treptat asocierea dintre recomandarea pentru practicarea filosofiei ca obiect de cunoaştere şi adoptarea unui stil de viaţă fundamentat pe exerciţii spirituale potrivite studiului. Acest gen literar cunoaşte o aparentă intrare într-un con de umbră în Evul Mediu timpuriu, chiar dacă am putea decide în structura Consolării Filosofiei a lui Boethius şi existenţa unui gen literar al protrepticului. Până spre finalul secolul al XIV-lea, când mediile universitare ale Europei Centrale produc un tip de scriitură – aşa-numitele recommendationes– care elogiază viaţa filosofică universitară cu ocazia debuturilor de an universitar, a numirii profesorilor sau debuturilor unor cursuri magistrale, reprezentarea acestui gen de compoziţie nu cunoaşte instanţe spectaculoase şi separate de alte opere literare, cu o singură excepţie majoră: în secolul al X-lea, o poveste anonimă spune cum Aristotel, stând pe patul de moarte şi muşcând dintr-un măr, face recomandări de viaţă filosofică discipolilor săi.
Această scriere (Liber de pomo et morte) uneşte, prin parcursul ei, patru culturi: redactată iniţial în arabă, tradusă apoi în persană şi în ebraică, iar din ebraică în latină, ea a fost treptat subsumată operelor lui Aristotel, iar astăzi face parte din corpusul clasic al operelor aristotelice apocrife de provenienţă medievală. Iniţial, într-o primă versiune arabă, personajul principal este Socrate, ceea ce dovedeşte filiera de inspiraţie originată în „rugăciunea filosofului“ din Phaidros, însă apariţia lui Aristotel ca personaj al textului, împreună cu trecerea lui sub pretinsa paternitate aristotelică (pe care Evul Mediu latin nu a pus-o la îndoială niciodată), a dat o carieră faimoasă acestui text. Tema lui centrală are o convenţie literară pe care astăzi am plasa-o cu uşurinţă în sfera metaforelor prozei sud-americane clasice: Aristotel muşcă din măr şi vorbeşte despre filosofie, iar parfumul şi gustul mărului îi dau lungimea însăşi a ultimelor clipe ale vieţii, în care nu se ştie, de fapt, cine pe cine consumă şi cine cui îi devine asemănător: obiectul asimilat sau cel ce asimilează. E o metaforă incipientă aici a raportului dintre subiect şi lumea ca fenomen constituit al cunoaşterii, o temă dragă în fond şi filosofiei moderne. Însă micul tratat nu are în vedere explicit o asemenea speculaţie: el îl face doar pe Aristotel să le explice discipolilor săi câte ceva despre fericirea intelectuală, despre cunoaşterea cauzelor, despre conducerea sufletului spre creatorul lui, enumerând de fapt teme ale filosofiei clasice greceşti alăturate problemelor monoteismului în care s-a născut acest text.
Recent, el a apărut în limba română, în frumoasa şi erudita traducere, bilingvă şi comentată a Ioanei Curuţ (Oradea: Ratio et Revelatio, 2016). Acurateţea traducerii, atenţia comentariului, modul în care autoarea se dedică metodic fiecărui detaliu pun această operă în genul unei realizări academice excepţionale, făcând simţită prezenţa unui medievist cu instrumente formate, cu lucruri precise de spus, în care o atentă educaţie intelectuală o face să echilibreze, în studiu, analiza detaliului istoric cu o speculaţie istorico-filosofică legată de destinul medieval ebraic şi latin al acestui text. Ediţia astfel obţinută poate avea funcţia unei surse şi va putea contribui onest şi eficient la acel tezaur de texte de referinţă a căror absenţă din cultura română face adesea ca discuţiile să fie fără obiect sau să fie purtate unilateral de unicul posesor al referinţelor. Numai când ele sunt comune unui public suficient de numeros, tematizarea poate deveni critică şi sursa poate fi asimilată ca atare.
În puţinele comentarii medievale redactate la De pomo, apare o constantă asociere a mesajului pseudoaristotelic cu ideile despre practicarea filosofiei transmise în Consolare de Boethius. Din 2011, o frumoasă ediţie comentată şi bilingvă, realizată de Otniel Vereş, cu comentariul lui Adrian Papahagi, stă la dispoziţia cititorului. Poate fi, astfel, momentul reconsiderării celor două opere şi al reasocierii lor, aşa cum a făcut la vremea ei tradiţia latină medievală, pentru a putea evalua acum modul în care Antichitatea târzie şi Evul Mediu timpuriu au ştiut să transmită idealul educaţiei filosofice pe mai multe căi neaşteptat de diverse, dar frapant de asemănătoare în esenţa lor.