a3

Elevul Valer Prodan pleacă la război

Zorina Regman

Unchiul meu, Valer, fratele mamei mele, Cornelia, născut în 1898 la Grădiştea de Munte – Hunedoara, a plecat pe front în Primul Război Mondial fiind elev în ultima clasă a Colegiului „Bethlen Gábor“ din Aiud. Foile matricole din ultimii ani de studiu, pe care le-am primit recent de la Liceul din Aiud, atestă că urmase toţi anii de liceu, dar în ultimul trimestru al anului şcolar, înainte de absolvire, nu s-a mai prezentat, fiindcă a căzut în luptă.
Din fotografiile familiei mele, din amintirile mamei mele, din însemnările bunicului meu, tatăl lui Valer, Ioan Emil Prodan, reies locul şi data morţii, la numai câteva luni de la înrolare. Bunicul scrie pe o fotografie a tânărului recrut, în uniformă militară, cuvintele: „Iubitul meu fiu, Valeriu Publiu Prodan, căzut pe montele Cimone la 25 mai 1916“. O altă fotografie, cam ştearsă, este cea a lui Valer în manta militară, pe zăpada muntelui cu copaci, alături de câţiva camarazi şi doi cai. Pe dos, mama scrie: „Valer în februarie 1916“. Într-o altă însemnare a mamei apare: „Fratele meu, Valer, căzut pe Monte Cimone în 25 mai, chiar de ziua de Paşti“.
Profesorul Jékely – poetul Áprily Lajos, care îi fusese diriginte de clasă doi ani –, îndurerat la aflarea veştii, i-a dedicat o poezie intitulată Valér (Tábori lap). În ea îşi imaginează ultimele gânduri de rămas-bun ale lui Valer înainte de atac. Poezia a apărut în ciclul „Halálpatak“ (Râul Morţii), dedicat şi altor elevi ai săi morţi în război (poeziile sunt intitulate Árpád, Endre, Ödön şi Péter). Am încercat să traduc în româneşte acest sonet impresionant scris de marele poet maghiar:

Valer (pagină de campanie)

Seara a fost atac. Seara el a căzut.

Desigur, nu l-am cunoscut pe unchiul Valer, însă pot aduna câteva amintiri din familie. Mama îmi povestea despre excursiile pe care le făcea cu Valer – cu doi ani mai în vârstă decât ea –, împreună cu profesorul Jékely, care era mare amator de excursii cu elevii. Scrie mama într-un caiet:

Amintiri din Colegiul Bethlen Gabor din Aiud, unde am terminat cele 7 clase liceale (a 8-a şi bacalaureatul la liceul din Făgăraş, unde tata a fost numit profesor). La liceul din Aiud, cu un an înainte, au dat bacalaureat numai câteva absolvente pentru că pe atunci n-aveam voie să intrăm în liceele pentru băieţi. Eu am intrat în clasa a V-a; pe timpul acela româncele nu aveau voie să intre la licee maghiare, dar [a fost doar] pentru că fratele meu Valer frecventa tot acel liceu, prin permisiunea prof. Jékely Lajos, mare poet şi care l-a îndrăgit mult pe Valer – n-a fost sâmbătă să nu meargă amândoi în excursii pe Munţii Apuseni. 

Deşi nu l-am cunoscut, îmi închipui însă jalea din familia Prodan, suferinţa bunicii mele, Luiza Prodan, născută Romoşan, care, la scurt timp, primeşte şi vestea morţii unuia dintre fraţii ei, Albert, ofiţer în armata austro-ungară. Pe dosul unei fotografii, mama mea scrie: „Unchiul Albert, fratele lui mama, căzut pe front în Carpaţi, 1916. Unchiul meu Albert cu soţia Juliska la Viena“.
Mă întreb câte vieţi au fost secerate în război, câţi tineri, ca Valer, au pierit în acele crâncene lupte de pe Alpii Dolomiţi. Valer fusese un elev eminent al unui colegiu de renume. Certificatele şcolare scot în evidenţă calificativele la diferite materii de studiu. Primise premii la biologie, ştiinţele naturii şi educaţie fizică. Nu mă mir de acest premiu la sport, deoarece tatăl său a fost profesor de educaţie fizică la liceele din Blaj şi din Turda, iar la Braşov, în 1891, a publicat un Manual de gimnastică, una dintre primele astfel de lucrări din Ardeal. La Aiud, în acei ani de război, Ioan Emil Prodan era – cum spun certificatele şcolare ale lui Valer – funcţionar la „Hangya-Albina“ şi maestru de limba franceză. Era traducător din franceză şi fusese redactor principal la revista Tribuna din Sibiu. Regret că biblioteca sa fost distrusă în timpul bombardamentelor de la Turda, unde locuiam în cel de-al Doilea Război Mondial. Atacurile repetate la Turda, pe Valea Arieşului, ne-au silit să ne adăpostim mai multe zile în tunelul de la mina de sare, unde dormeam pe paie împreună cu alţi locuitori din Turda Nouă. Bunicul rămăsese acasă înfometat. A murit la puţin timp după război, în 1944. Ştiam că a fost văr cu istoricul David Prodan, academician, cu care, de altfel, mama mea fusese colegă de an la Cluj, la Facultatea de Litere, limba română şi istorie, din toamna anului 1921.
Am scris aceste rânduri după citirea incitantului articol al lui Lukács József în prezentarea dosarului familiei Balázs Soó-Zöld, cu titlul „Unde au fost duşi soldaţii?“, din Apostrof, nr. 12/2015: „Ce au făcut în Primul Război Mondial bărbaţii ardeleni? În ce regimente au luptat? […] A rămas doar opţiunea istoricilor în cercuri restrânse, în familii sau între vechii camarazi de arme“. Nu ştiu răspunde la aceste preţioase întrebări care mă duc cu gândul şi la drama lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. E posibil ca Valer să fi făcut parte din regimentul de la Cluj şi Aiud (Kolozsvárer Landwehr-Infanterie-Regiment Nr. 21, Klausenburg, Nagyenyed), compus din români 62%, maghiari 34% şi alte etnii 4%. Am aflat de asemenea că Valer a fost decorat post-mortem cu „Crucea de Fier“ (Eisernes Verdienstkreuz).
Prin aceste rânduri, am încercat să contribui şi eu la reconstituirea unei pagini din istoria cea mică, pe lângă istoria cea mare a Primului Război Mondial. Din diverse informaţii despre bătălia de pe muntele Cimone, unde unchiul meu a căzut la 25 mai 1916, reiese dramatismul acelor confruntări.
La sfârşitul anului 1915, comandantul trupelor austro-ungare, Franz Conrad von Hötzendorf, pregăteşte uriaşa ofensivă împotriva armatei italiene în Dolomiţii Trentini, un front mai puţin apărat. Ţinta era de a ocupa câmpia veneţiană, tăind astfel calea grosului armatei inamice, concentrată în zona râului Isonzo, nu departe de Triest. Numită Strafexpedition („expediţie de pedepsire“ – e „pedepsită“ Italia, care, contrar acordurilor, nu intrase în război de partea Puterilor Centrale), operaţiunea e lansată la 15 mai 1916 şi va fi cea mai mare care a avut loc vreodată la asemenea înălţimi: cu totul, 650.000 de militari vor lua parte la ea. Italienii vor pierde 148.000 de oameni, iar austro-ungarii 83.000. În cadrul acestei epopei, cucerirea de către austro-ungari a muntelui Cimone, care cu cei 1230 m ai săi domina confluenţa a două văi, era de o importanţă deosebită. Apărat de o artilerie impresionantă, Regimentul de infanterie 14 – „Hessen“ a dat asaltul muntelui pe 25 mai, pe o vreme geroasă şi pante foarte înzăpezite; în seara zilei, vârful acestuia era cucerit. Frontul va fi putea astfel fi împins, pe durata unei luni, cu câteva zeci de kilometri. Apoi va avea loc însă contraofensiva armatei italiene, care, deşi a permis recucerirea unei părţi a terenului, a reprezentat un dezastru. Austro-ungarii se retrag, ce-i drept, însă îşi aleg, pe culmile muntoase, poziţiile de apărare cele mai favorabile: între ele, muntele Cimone, care a fost din nou teatrul unor lupte dramatice la sfârşitul lunii iunie, cu puţin înainte de terminarea operaţiunii Strafexpedition.