a13

Imposturarea morţii

Irina Petraş

          După ce scrisesem două cărţi despre „ştiinţa morţii“, pariind pe învăţarea senină a muritudinii, pe asumarea intravitală a morţii, evident că nu puteam să nu reacţionez afin la Moartea parafină a lui Robert Şerban (i-am „furat“ titlul pentru a denumi una dintre înfăţişările morţii în literatură) şi să nu citesc cu încântare şi recunoaştere o mărturisire ca aceasta: „Iminenţa morţii te face să simţi cu acuitate viaţa, ţi-o potenţează, îi dă sens, seriozitate, intensitate. Moartea nu-i o sperietoare, ci o prezenţă foarte fină, misterioasă, alunecoasă, ubicuă“. Încă de la Fireşte că exagerez (1999) s-a vorbit despre tonalitatea domoală, despre „moderaţia ludică şi ironică, mai totdeauna ambiguă“, despre naturaleţe, firesc, senzaţie de materialitate, de concreteţe, despre un realism al cotidianului propriu. Mircea Mihăieş receptează, la Moartea parafină, un discret tremolo şi îl explică printr-un dublu paradox: „evocă fără să nostalgizeze şi edifică deconstruind“, forţa acestei poezii provenind dintr-un amestec de „ironie sentimentală şi memorie necruţătoare, explorate cu luciditatea eului pentru care trecutul nu mai există, iar viitorul nu contează“.
Considerat pripit un profesionist al morţii, Robert Şerban răspunde în Puţin sub linie: „ce te mai pricepi la moarte / ai şoptit / după ce mi-ai citit câteva poezii / deloc / deloc / sunt doar un impostor / tot ce am scris acolo / e văzut şi auzit pe la alţii“ (Priceput la moarte). Această impostură e însă singura modalitate de a vorbi despre moarte. Experienţă de rangul doi, indirectă, ea nu poate fi „trăită“ decât prin delegaţie. O descifrezi din istoria scrisă a oamenilor muritori, o înduri când asişti la moartea celuilalt, apropiat, într-o proximitate afină. Sau citeşti, pe măsura trecerii timpului, în propria ta viaţă semnele locuitului-de-moarte care eşti. Această unică certitudine a fiinţei muritoare nu poate fi experimentată niciodată ca postură, căci atunci când moartea ta este tu nu mai eşti ca să o poţi trăi. N-o poţi aproxima decât prin ipoteze, spaime, nelinişti. Ca impostură. Literatura despre moarte (ca şi toate formele de artă care îşi aleg această mare temă) este o supraimpostură, ca în desenele lui Escher, în interpretarea lui Bruno Ernst: a desena înseamnă a trişa, e sensul ultim al lucrărilor sale iluzioniste. Iată: „dacă o mână e pe cale de a desena o altă mână, iar aceasta din urmă e, în acelaşi timp, ocupată cu desenarea celei dintâi… şi toate astea sunt reprezentate pe o foaie de hârtie prinsă în pioneze pe o planşetă… şi dacă, pe deasupra, totul e încă o dată desenat se poate vorbi de supraimpostură“. Desenul ne minte, ne dă iluzia că privim o lume în trei dimensiuni când hârtia pe care e schiţat nu are decât două. Felul în care ne raportăm noi, muritorii, la moarte este unul mincinos. Ne prefacem că-i desenăm conturul, când, în fond, ea e cea care ne desenează clipă de clipă. Cea mai complicată, mai răsucită în sine dintre iluziile literaturii e aceea de a se crede în stare să scrie despre moarte. Motivul morţii e unul al supraimposturii: încerci să descrii ce înseamnă să fii muritor cu un instrumentar fantasmatic, când tu chiar eşti fără umbră de îndoială muritor, dar te afli în imposibilitatea de a-ţi pipăi condiţia fundamentală. Scrii despre moarte ştiind că nu poţi scrie cu adevărat despre moarte. Nu poţi decât să-i sugerezi metaforal prezenţa: „viaţa-mi pare o vechitură de film rusesc / cu cadre largi / monotone / prin care mai trece câte-un personaj / ce vorbeşte-n dodii / se mişcă nefiresc / şi trăsneşte a moarte“; „deseori mă bucur de lucruri atât de neînsemnate / încât mă suspectez că nu prea ştiu ce vreau de la / viaţă / sunt la jumătatea ei şi îmi place să cred că ce văd departe departe departe departe / măruntă / ca o jucărioară de-un leu e propria mea moarte“; „o priveam în ochi şi o minţeam cu seninătate aşa cum se cade să priveşti moartea / şi să o minţi“.
Cartea cea nouă – Puţin sub linie, Bucureşti: Cartea Românească, 2015, 72 de pagini – domesticeşte o dată în plus gândul morţii şi scoate la suprafaţă nimicurile care o pot ţine, iluzoriu, fireşte, la distanţă. Dorinţele înşirate sunt mărunte, dar imposibilitatea împlinirii lor fără greş păstrează ameninţarea în fundal: „uneori mi-ar plăcea să ştiu dinainte / cum vor sta lucrurile / cele mărunte / de zi cu zi / nu celelalte / accidente / morţi / despărţiri / nu / astea nu // mi-ar plăcea să ştiu unde-i pus radarul / dacă e închis sau nu la pâine / dacă vor ieşi toate petele de pe haina dusă la curăţătorie / dacă va fi o iarnă mai lejeră ca iarna trecută / mi-ar plăcea să ştiu unde naiba mi-am pus cheile / paşaportul / să ştiu dacă mai sunt locuri la vagonul de dormit spre Iaşi / fără să caut prin mersul trenurilor / fără să merg la gară / dacă mai rezistă boilerul din baie şi cât / mărunţişuri din astea / care încet încet devin coşmaruri / pe ele trebuie să le aştepţi cu mâna ridicată / dar nu ca un milog / nu ca un cerşetor / ci ca unul îngropat de viu / care nu-şi poate lua locul în propria viaţă / decât scormonind / scormonind / scormonind“ (Cum stau lucrurile). Adulmecată mereu, moartea poate fi amăgită prin mutarea accentelor pe mici observaţii („de când eu şi cei de-o seamă cu mine / eram nişte ţânci / şi până acum / nu s-a schimbat nimic fundamental / în lumea asta: / şi copiii de azi mănâncă mai întâi rahatul din cozonac / şi apoi cozonacul“), mici satisfacţii („de câte ori se opreşte brusc ploaia / mă simt cuprins de o mare nelinişte / ce se va întâmpla de acum încolo? / ce va fi? / mă întreabă / în felul ei / inima / nu am răspuns / iar dacă oftez / e ca să câştig timp / şi să-i dau / o mică satisfacţie“), mutare amăgitoare, imposturată din nou. Poezia cotidianului propriu are efectul scontat pe dos. Vulnerabilitatea fiinţei e şi mai evidentă, ameninţarea şi mai atroce, sentimentul morţii la purtător şi mai emoţionant. Situarea la mijloc de bun şi rău şi mai netă: „n-aştept nimic când în faţa mea / stă aşternută hârtia / cum nimic altceva nu aştept / când sunt pe un pod / decât să mă treacă dincolo / sau să se prăbuşească“. În cele mai inocente tablouri, moartea stă la pândă: Bărcuţe de hârtie – „fata mea face bărcuţe de hârtie / fără să ştie cum / iar bărcuţele se scufundă / de îndată ce le pune pe apă / fata plânge atunci / şi bate cu piciorul în pământ / strigă şi hohoteşte / iar ochii nu i se mai văd de atâtea lacrimi / apoi se repede şi mai ia o coală / o îndoaie o răsuceşte o întoarce o îndoaie din nou / până când printre degete se iţeşte un fel de catarg / fata îşi priveşte fericită lucrarea / o prinde grijulie în palme şi o aşază pe apă / dar în câteva clipe nenorocirea se repetă / Stixul copilăriei există / şi e o baltă pe care bărcuţele nu plutesc niciodată“. Robert Şerban e un maestru al perspectivei. Cele mai teribile meditaţii despre viaţă şi moarte se strecoară în pagină printr-un efect de racursi care ascunde o vreme adevăratele proporţii, ca în O vedere de sus: „dacă urci pe deal şi priveşti de-acolo / lumea ţi se pare mai frumoasă şi mai bună / totuşi / simţi o poftă nestăvilită să arunci cu pietre / te aşezi pe un bolovan care / oricât ţi-ai dori / e imposibil de clintit / dedesubtul său trăiesc / mici vietăţi lipicioase / le tulburi chiar în timp ce-ţi cauţi liniştea / dar ele te ignoră şi nici nu se mişcă / casa nu ţi se vede / e ascunsă de altele mai înalte / mai solide / pline de viaţă / însă focul uitat aprins în sobă / îţi face semne / printre acoperişuri / iar tu-l recunoşti şi zâmbeşti puţin / vezi / nu eşti chiar aşa de singur / cum ţi se pare“. Relativitatea oricăror enunţuri, a gesticulaţiei cotidiene e demascată anume: „pare că ştiu tot timpul ce fac / şi când bag cheia în contactul maşinii / şi când pun mâna pe cuţit să curăţ peştele / şi când butonez telecomanda / şi când arunc cu pietre spre haita de câini / şi când îmi aşez vârful stiloului pe coala de hârtie / şi când fac magicuri pentru copiii mei ori ai altora / şi când îmi mângâi femeia pe obraji / tot timpul pare că sunt foarte sigur de mine / şi nimeni n-ar tăgădui asta / nici măcar dacă ar afla / că nu e nicio picătură de benzină în rezervor / că am degetele crestate / că televizorul s-a ars de o jumătate de an / că haita înseamnă doi câini costelivi şi fricoşi / că zeci de cocoloaşe de hârtie îmi umplu coşul de gunoi / că puştii se prind rapid pe care mânecă dispar monedele mele / că pe obrajii femeii şterg lacrimi după lacrimi“ (Pare că ştiu). Programatica, splendida, aş zice, imposturare a morţii parafine atrage după sine o imposturare a vieţii înseşi, cu efecte dintre cele mai expresive în poezia română de azi.