a20

Scriitura ca palimpsest

Iulian Boldea

Un mecanism textual, imaginar, speculativ şi metafizic precum cel din Solenoid  (Editura Humanitas, 2015) are darul de a contrazice toate aşteptările unui cititor crescut la şcoala realismului tradiţional, în care miza e plasată asupra tramei, personajului sau construcţiei epice riguros articulate. În Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu mecanismele ficţionale, mizele sau legitimările estetice sunt cu totul altele. Aglomerarea de detalii, regresiunile în trecut sau în infinitezimal, feeria imaginarului debordant, energiile subliminale ale iubirii, structurările sau destructurările epicului – sunt doar câteva dintre calităţile acestei cărţi a cărei scriitură aluvionară şi descentrată, eterogenă şi tensionată redă fascinaţia vizionară a unui eu poliedric, atras deopotrivă de concretitudinea acută a vieţii şi de fervorile oniricului. Dintr-o astfel de perspectivă, a revelaţiilor metafizice care se bifurcă, pot fi citite şi reflecţiile cu privire la destinul umanului, ca încercări de descifrare a enigmelor insondabile, inconturnabile ale vieţuirii: amprenta strivitoare a timpului, constrângerea tiparului genetic, infernul istoriei, iluziile, eclipsele şi extazele cunoaşterii:

De ce ştiu că exist dacă ştiu de asemenea că nu voi mai fi? Suntem toţi la fel, cămătarul venal şi poetul naiv şi criminalul în serie şi funcţionarul de la arhive, psihopatul ce urcă pe cadavre în politică şi savantul ce-mpinge cunoaşterea un micron mai departe. Nici gorila, nici zeul nu ştiu că vor muri, singuri noi, aflaţi la mijloc de drum, între carne şi spirit, între bine şi rău, între sex şi creier, între existenţă şi inexistenţă, avem scrijelită pe frunte sentinţa.

Confesiune liminară, abundentă a unui spirit neliniştit ce recurge la scris ca posibilă şansă terapeutică de purificare a spaimelor cotidiene, textul lui Mircea Cărtărescu e susţinut de un fundament ficţional ce preia în meandrele sale exerciţii analitice, viziuni ale unui real abnorm, ornamente manieriste şi falduri baroce ale imaginaţiei. O astfel de structură polifonică induce senzaţia puternică de mixtură a realului şi visului, de halucinaţie şi de imersiune în infinitezimal, din care se naşte complexitatea tulburătoare şi miza acestei ample construcţii narativ-poematice. „Darea de seamă“ a naratorului nu poate face abstracţie de aporiile percepţiei şi ale imaginarului, care se reunesc într-un spaţiu mental alambicat şi, totodată, de o cristalină acurateţe funcţională, cum este instanţa cerebrală care ne tutelează vieţuirea:

Nici măcar nu pot face, în cazul anomaliilor mele, distincţia dintre vis, amintiri străvechi şi realitate, între fantastic şi magic, între ştiinţific şi paranoic. Bănuiala mea este că, de fapt, anomaliile mele îşi au sursa în zona minţii în care distincţiile astea nu funcţionează, iar zona asta a minţii mele nu este altceva decât o altă anomalie. Faptele din darea mea de seamă vor fi fantomatice şi străvezii, dar aşa sunt lumile în care trăim simultan.

Începutul cărţii ne introduce brutal în spaţiul unei realităţi sordide, cu alură grotescă, printr-un total abandon al oricărei iluzii, lumea în care trăieşte naratorul – profesor de limba română la o şcoală din Bucureşti:

Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi mai provoacă greaţă. Doar mă mănâncă. Lindeni am tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: ouşoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianţa chiuvetei. Rămân destui şi între dinţii pieptenelui, pe care-i curăţ apoi cu periuţa de dinţi veche, cea cu coada mucegăită. N-am cum să nu iau păduchi – sunt profesor de şcoală de periferie.

Desigur, timbrul autobiografic al cărţii nu poate să pună în umbră striaţiile imaginarului, interstiţiile onirice sau irizaţiile fantasticului magic, din care se naşte povestea ca atare, naraţiune multietajată, cu instanţe epice poliforme, de mare abundenţă ficţională, nelipsită însă de stratificări autoreferenţiale sau de „puneri în abis“ revelatoare. Naratorul însuşi caută să definească, prin vervă, spirit ludic, instinct parodic, propria construcţie epico-poematică:

O scriu nu ca s-o citesc, unicul ei cititor, cândva, la gura sobei, ca să petrec astfel câteva ore de uitare de sine, ci ca s-o citesc simultan cu scrierea ei şi să-ncerc să-nţeleg. Voi fi unicul scriitor-cititor al acestei poveşti al cărei sens, o scriu a zecea oară, e neestetic şi neliterar. N-am altă pretenţie decât să fiu scriitorul-cititor-trăitor al vieţii mele. Ar putea fi biografia unui păduche sau a unui sarcopt, dar pentru mine e la fel de importantă ca propria mea piele, pentru că se-ntâmplă ca eu însumi să fiu acea fiinţă obscură, canalele în care fojgăie să fie ale mele, excrementele – ale mele, senzaţiile – ale mele, turpitudinea – întreagă a mea. Chiar dacă sunt nimeni, mă doare dacă-mi înţepi palma, şi. 

Un fel de multitextualitate hipnotică, aglutinantă, de un polisemantism răvăşitor caracterizează cartea lui Mircea Cărtărescu, în ale cărei adâncuri insondabile se întrezăreşte, ca într-o mise en abîme ce multiplică la infinit suprafeţe, linii şi contururi ale textului, chiar efigia condiţiei umane, cu epifaniile, misterele, sugestiile metafizice şi coşmarurile ei, transpuse fie într-un fel de proliferare a materialităţii (memorabilă e imersiunea în bestiarul infinitezimal al sarcopţilor), însoţită de anihilarea oricărei zări metafizice, fie într-o proiecţie prismatică a idealităţii şi imaginarului. Peisajul dominat de stranietate al Bucureştiului, care „nu e un oraş, ci o stare de spirit, un oftat adânc, un strigăt patetic şi inutil“, îşi găseşte contraponderea în miraculoasele reflexe ale Solenoidului, prin care dimensiunile, aspectele şi formele lumii şi ale umanului se multiplică până la abolirea oricăror limite raţionale. De aici provine şi fascinaţia unei cărţi „hipercubice“, prin care multitextualitatea compulsivă încearcă să încorporeze şi năvala simţurilor, şi forţa de atracţie copleşitoare a imaginarului, şi misterele insondabile sau palimpsestele labirintice din care e alcătuit universul:

Am citit mii de cărţi, dar n-am găsit vreuna care să fie un peisaj, şi nu o hartă. Fiecare pagină a lor e plată, aşa cum nu e viaţa însăşi. De ce m-aş ghida eu, fiinţă-n trei dimensiuni, după cele două dimensiuni ale oricărui text? Unde voi găsi pagina cubică în care să fie sculptată realitatea? Unde e cartea hipercubică între coperţile căreia să fie adunate sutele de cuburi ale filelor ei? Abia atunci, prin tunelul de cuburi, s-ar putea evada din sufocanta celulă, sau măcar s-ar putea respira aerul unei alte lumi. 

Cartea lui Mircea Cărtărescu este şi un document care certifică şansa redempţiunii prin exerciţiu sacrificial, căci naratorul, străbătând bolgiile unui spaţiu infernal, explorează posibilităţile şi alternativele fiinţării, aspirând la o lume cu patru dimensiuni în care viitorul, trecutul şi prezentul coexistă într-o inerţie ontică extatică, absolută:

Nimeni nu va fi mântuit dacă nu e deja mântuit de la începutul timpurilor, nu în efemera noastră prezenţă în această lume, ci-n adevărata noastră fiinţă desfăşurată-n a patra dimensiune. Nimeni nu poate prezice pe ce faţă va cădea moneda la următoarea aruncare. Nu putem şti acest lucru pentru că ne aflăm în aceeaşi lume cu moneda. Dimensiunea în plus e perspectiva necesară ce aduce deplina cunoaştere. Cel aflat într-o lume cu patru dimensiuni va şti întotdeauna pe ce parte cade moneda în lumea noastră, căreia îi va cunoaşte viitorul complet la fel de bine ca şi trecutul.

Aceasta este, probabil, cheia de lectură cea mai potrivită pentru Solenoid: existenţa umană, cu meandrele sale atât de neaşteptate, cu alternative, opţiuni, eclipse de sens şi promisiuni trădate, cu amăgiri şi dezarticulări, nu poate fi exprimată decât printr-o astfel de scriitură vizionară, ambiguă, descentrată şi aluvionară, ce scapă oricărei cuantificări sau taxinomii. E o scriitură ce se defineşte printr-o aspiraţie uriaşă spre înţelegerea lumii, iar a  înţelege, scrie autorul,

înseamnă-ntotdeauna a pătrunde în altă minte, orice obiect care se cere-nţeles e un portal către ea, iar teroarea şi enigma nesfârşită-ncep din momentu-n care, contemplând un obiect, eşti sorbit de el şi aruncat într-o minte inumană, cu totul diferită de-a ta, şi pe care-o numeşti, cu toată ambiguitatea cuvântului, sacră, adică străină, aparent arbitrară, capabilă de miracole şi de-absurdităţi, ce poate hrăni şi te poate strivi din motive la fel de obscure.

Prin Solenoid, Mircea Cărtărescu ne oferă imaginea cea mai exactă a propriului eu, surprins în oglinzile unei multitextualităţi abisale, cu sensuri şi forme vizionare, de o radicală luciditate.