a2
CV-ul pitoresc“
al Sarei şi al lui Tobit
Marta Petreu
Citesc, în România literară, nr. 7, trei texte, al lui Gabriel Chifu, al Irinei Petraş şi al meu, despre războiul de uzură care se poartă în lumea scriitorilor şi constat că, fără să ne fi înţeles dinainte, toţi trei facem într-un fel sau altul apel la civilitate. Cine are de auzit să audă, mi-am spus mulţumită, şi-am trecut la cronica lui Manolescu despre poezia Angelei Marinescu.
Apoi am răsfoit agale revista. Şi, ce să vezi?, ajung la rubrica „Autori supraevaluaţi“, unde Alex Ştefănescu se ocupă de… Agopian! Criticul începe frumos, cu citate foarte elogioase despre Agopian din: Dan C. Mihăilescu, Gheorghe Crăciun, Petru Creţia, Radu G. Ţeposu, Carmen Muşat, Cezar Paul-Bădescu. Oare eu cum de i-am scăpat? că doar nu de multă vreme am publicat, într-un număr de toamnă 2015 al Apostrofului, „Magie şi deşertăciune în lumea lui Agopian“, un eseu ultraadmirativ despre integrala acestui mare prozator… Mă rog, lipsesc şi gata, îmi spun, şi citesc mai departe.
După părerea prietenului meu Alex Ştefănescu, Agopian e de dat, cu operă cu tot, pe mîna cuiva ca Lucian Boia, să-l… „demitologizeze“. Căci nu numai că n-ar fi la înălţimea elogiilor care i-au fost aduse, dar nici chiar aşa de prieten cu Nichita Stănescu n-a fost.
Hm. Ăsta-i curat atac la persoană, nu primul din articol. Şi: cum se împacă ce-a scris Gabriel Chifu, pe pagina 3, adică apelul lui la bune maniere în lumea literară, cu atacul la persoană făcut de Alex Ştefănescu la adresa lui Agopian, pe pagina 18 a aceleiaşi Românii literare? Sînt cam derutată. Sînt derutată rău.
Citesc, citesc… şi aflu că Agopian nici nu e rafinat, căci n-are „o cultură literară bine însuşită“.
Ciudate mai sînt la noi relaţiile dintre scriitorii critici literari şi scriitorii autori de beletristică! Unii critici ajung în al nouălea cer de fericire ori de cîte ori au ocazia să arate că un autor de beletristică are o pagină/o carte mai slabă ori c-a ratat de-a binelea. Adică, se bucură de eşecuri, nu de reuşite! În plus, strălucind de-o bucurie neagră, unii critici de azi nu au nici o ezitare să „distrugă“/să „desfiinţeze“ (o, da, ăştia sînt termenii încetăţeniţi) o carte, chiar şi-atunci cînd ea se află în afara domeniului lor, şi de competenţă, şi de gust.
Pentru că, să recunoaştem ceea ce ştie toată lumea: există critici literari sub nivelul (de cultură, de complexitate sufletească etc.) al autorilor şi cărţilor de care se ocupă. De la ei, o „desfiinţare“ e cam greu de acceptat. Şi-atunci, sigur că unii scriitori, destui, sînt supăraţi pe felul cum au fost trataţi de aceşti critici. Şi, vai, n-am luat la socoteală felul cum apartenenţa sau neapartenenţa la o „grupare“ literară şi deci interesele de politică literară influenţează receptarea critică.
Platon spune undeva că oamenii sînt şeptelul zeilor. În viaţa noastră literară, destui critici se poartă ca şi cum scriitorii ar fi şeptelul lor, din care ei pot sacrifica pe cine poftesc, cînd poftesc, fără să dea niciodată nimănui socoteală. Iar spectatorii, sigur, se bucură – pînă le vine rîndul… Prin tradiţie, criticii noştri literari sînt ca judecătorii: inamovibili. Iar obligaţia cumva de la sine înţeleasă a scriitorilor comentaţi este să tacă şi să-nghită. Nu ştiu de unde vine tradiţia asta, poate de la cenaclul Junimii, unde poetul din care se citise în seara cu pricina (poeţii nici să citească ei înşişi nu aveau voie, citea altcineva…) n-avea voie să îşi explice sau apere poezia. Aşa şi scriitorii de azi, în faţa unui critic trebuie să stea cu gura cusută şi să accepte orice, inclusiv o condamnare la moarte.
Întorcîndu-mă la textul dragului meu prieten Alex Ştefănescu, observ că el trece prin mai toate romanele lui Agopian, aplicîndu-le criteriile sale de gust. Şi de cultură. Că, de, despre Agopian ne-a avertizat din start: n-are nici rafinament, nici cultură. Şi, apriori învingător, criticul „desfiinţează“ dintr-un condei Tobit şi Sara, mirîndu-se că-n Saraapare şi personajul Tobit… Să-i cităm şi citim analiza-verdict:
În cuprinsul romanului Sara, care ne transportă şi mai departe „în negura de vremi“ (citat din Eminescu, nu din Agopian), şi anume pînă în 1703, Tobit este din nou prezent ca personaj. Alături de el apar numeroase alte figuri livreşti, cu cv-uri pitoreşti şi atît.
Gura criticului fuse aurită de-astă dată. Atîta doar că dragul meu prieten Alex Ştefănescu nu la Eminescu ar fi trebuit să facă apel, ci, ca la tribunal, pe Biblie ar fi trebuit să jure. Şi anume, pe Cartea lui Tobit. Acolo ar fi găsit într-adevăr, aşa cum elegant a formulat, cv-ul pitoresc, e drept că biblic deci mitic, al mai multor personaje din Sara. Agopian, vai!, aşa lipsit de cultură literară cum l-a diagnosticat Alex Ştefănescu, şi-a mai compensat din lipsuri: cu Biblia. Iar eu una jur cu mîna pe Biblie că l-am prins pe Agopian în delictul de-a fi citit şi-o grămadă de terfeloage de filosofie, fapt care se vede în romanele lui.
Despre restul obiecţiilor critice la fel de întemeiate ale lui Alex Ştefănescu, data viitoare, cînd o să-i tălmăcesc cv-ul pitoresc al lui Tobit, nelăsînd la o parte detaliul care-l intrigă: acela că Tobit e „chior“.
Că, de, dacă tot pledez pentru bune maniere în lumea literară şi încerc să obţin să fie interzisă bătuta morţii pe operele literare autentice pe care le avem, atunci s-o dovedesc şi-aşa: strecurîndu-mă sfios, ca orice tălmaci biblic, între cultura lui Alex Ştefănescu şi aceea a lui Agopian.
19 februarie 2016