a11

Închiderea deschisă

Irina Petraş

 

          S-a încheiat cu bine şi ediţia a treia a Festivalului Naţional de Literatură, FestLit Cluj 2016. Deşi Rondurile de gală, recitalurile, simpozioanele au fost cu totul remarcabile şi de această dată, am crezut de la început că punctul forte, cu impactul cel mai consistent şi, sper, durabil, rămâne desantul scriitoricesc. În fiecare toamnă, o sută de scriitori din toată ţara se răspândesc în şcolile şi bibliotecile Clujului pentru întâlniri cu elevi, studenţi, profesori. Se ţese o reţea de interacţiuni scriitori-cititori din care şi unii şi alţii ies îmbogăţiţi, cu întrebări şi răspunsuri noi. Nu doar că elevii au descoperit că „scriitorii sunt oameni cu care chiar poţi să stai de vorbă“, cum spunea mesajul unei fetiţe după prima ediţie, ci a fost pus în chestiune rostul literaturii şi al lecturii în lumea de azi. O lume care alimentează falsa impresie că se descurcă şi fără ele.
Refugiul în literatură (fie el ascunzătoare ori tranşee) este, pentru scriitor şi cititor deopotrivă (amândoi homo sau animal fingens, funciarmente dependenţi de imaginar), unul activ, neliniştit, curios, dilematic, punând la lucru raţiunea şi emoţia, vrând mereu mai mult tocmai fiindcă aproximează lucid puţinul din dotare. Aşadar, deşi în luptă inegală cu alte mijloace, mult mai comode şi mai colorate, de distracţie/distragere, literatura are rost pentru scriitor (chiar dacă nu mai e el chiar „înţeleptul satului“), dar mai are rost şi pentru cititor (re-întors încet-încet, sub orizontul posomorât, la lectură).
Pentru mine, Cititorul, repet, e cel-care-gândeşte-singur şi nu poate fi sclav nimănui, nu poate fi îngenuncheat şi nici manipulat. Nu încetează să se întrebe şi să-şi răspundă scotocind singur adevărurile din tezaurul omenirii. Cititorul – mă socotesc pe mine însămi o cititoare în primul rând – îmi e apropiat, fie că-l ştiu în carne şi oase, ori doar mi-l imaginez după cartea pe care o citeşte de predilecţie. Ca profesoară, bibliotecară, editor şi critic, am avut mereu de-a face cu cititorii. Dacă e vorba despre cei pentru care lectura se află printre priorităţi, contez pe ei fără ezitare. Chiar şi alunecările lor în non-valoare, în trecător îmi sunt simpatice. Fiecare Cititor în parte (iarăşi în sensul larg, de consumator de ficţiune) argumentează capacitatea generoasă a interpretării. Aglomerare de cărţi – lumi autonome care-şi întemeiază rezistenţa la timp pe singurătate şi singularitate –, biblioteca nu e niciodată haos. Entropia proprie organismelor vii e singura „dezordine“ care i se poate pune în seamă. Fiindcă biblioteca este vie. Cărţile comunică între ele discret şi trainic chiar înainte de a-şi deconspira mesajul în relaţia lecturii. Liniştea dintr-o bibliotecă e întotdeauna înşelătoare. O ureche exersată poate desluşi murmurul şi petrecerea de vorbe. Lumea fără cap imaginată de un Canetti e o lume în care cărţile sunt arse pe rug. Când bibliotecile nu vor mai fi decât depozite prăfuite în care toate cuvintele au tăcut, ultimul cititor va fi fost ucis şi planeta va fi a maimuţelor.
Am simţit totdeauna lectura – închidere deschisă, cum îmi place s-o numesc – un mijloc de a reconstitui adevăratul plan al locului meu limitat. Un fel de ieşire din hotare pentru o mai bună, lucidă re-aşezare între limite. Internetul nu e mai plin de maculatură decât librăriile tradiţionale. Şi în cazul lor, Timpul le va decide dispariţia. Comentariile cititorilor-bloggeri sunt adesea excepţionale îndreptare valorice în hăţişul scrisului contemporan. Îmi plac mai ales blogurile-agora, cele în care discuţia despre cărţi şi viaţă e liberă, spumoasă, autoficţională, spirituală, cu o undă fină de umor, bucurându-se de noile spaţii de comunicare şi de rapiditatea şi diversitatea feed-back-ului. Relaţia dintre scriitorii-cititori şi cititorii-scriitori mi se pare una îmbogăţită. Îmi plac mai puţin blogurile-tribună, cele care se înrolează partizan în tot soiul de bătălii ale clipei, pline de compromisuri.
Literatura se predă în şcoală cu multe poticniri şi cu rezultate pe măsură. Renunţarea la istoria literaturii şi predarea operelor literare după subiect, după gen, adică suspendat, fără trimitere la o cronologie, la o tradiţie, la o înaintare, conduc spre o utilizare mecanică şi trecătoare a operei literare. Nu l-am iertat niciodată pe profesorul meu de istorie care ne-a vorbit, frumos, câteva lecţii în şir despre Fenicia fără a ne spune, măcar în treacăt, vreo vorbă despre Liban sau Siria. Am aflat singură detaliul acestei legături care m-ar fi ajutat să înţeleg mai bine, să ţin minte, să privesc lumea în evoluţia ei miraculoasă. Literatura se învaţă, aud, în multe şcoli, prin revenirea la comentariile cumplite (în sensul descifrat de Noica, adică definitive, încremenite) vândute altădată pe sub mână şi învăţate pe de rost de elevi, pierzând astfel din vedere chiar rostul cărţii comentate.
De reţinut aici, ca speranţă, Didactica literaturii, cartea de curând apărută a Alinei Pamfil. Metodician la Universitatea Babeş-Bolyai, ea introduce, pe fundalul experimentelor de tot soiul care macină adesea la temelia şcolii de azi, o notă polemică: Didactica literaturii nu se poate dizolva, fără costuri educative însemnate, în didactica lecturii sau în cea a comunicării. Altfel spus, didactica literaturii are dreptul de a deţine – în domeniul consacrat studiului «limbii şi literaturii române» – un loc central, cvasiautonom“. Noua didactică „privilegiază substanţa literaturii (discurs complex despre lume şi despre condiţia umană) şi susţine lectura hermeneutică (înţelegerea şi interpretarea plurală a acestui tip de discurs). Autoarea concepe strategii didactice pentru aducerea aproape a cărţilor prin înţelegere (construcţie de sens) şi prin interpretare (construcţie de semnificaţie), dar şi prin aproprierea semnificaţiilor relevante pentru viaţa cititorului.
A citi este fapta/înfăptuirea cea mai lăuntrică a omului. Singurătatea Cititorului este tot mai mult o speranţă. În comunicarea intimă cu opera de artă se petrece întărirea omului, salvarea lui de spiritul mutonier şi eliberarea de orice dogmă. Lectura (şi mă gândesc aici la „citirea“ cărţilor, a tablourilor, a muzicii) este forma cea mai omenească a revoltei în contra îngrădirilor de orice fel. „Mă revolt, deci suntem“ scria Camus. Îl îngân: „Citesc, deci suntem“.