Literatura critică

Irina Petraş

          Între a lăuda excesiv şi a trece cu vederea, Nicolae Bârna alege, cu fiecare nouă carte, o generoasă formulă prospectivă, situându-se nu de partea unui scriitor sau altul, ci de partea valorilor literaturii române care merită comentate, aplaudate pentru izbânzi, amendate pentru eventuale eşecuri. A te feri să spui un lucru bun despre o carte de teama că vei fi acuzat de părtinire i se pare, în continuare, condamnabil, nedrept. Această capacitate de a înţelege cele mai diverse voci şi atitudini şi de a se mula pe obiectul comentariului său critic este marca stilului său, deja remarcată de Raluca Dună în fişa din DGLR: „Scriind despre biografie (Valeriu Cristea) adoptă un ton afectiv, de «biograf», scriind despre Breban devine el însuşi «brebanian», e postmodern cu postmodernii (Mircea Cărtărescu), modernist cu moderniştii (Sorin Titel), «moral» cu moraliştii (George Cuşnarencu)“. Tot Raluca Dună propune termenul de „literatură critică“ pentru acest stil exegetic destins, deschis, maleabil, înţesat de paranteze, aparteuri, reveniri şi adăstări, care colorează pagina, îi dau melodie şi căldură – într-o cronică la Valeriu Cristea, descopeream această deghizată profesie de credinţă: „Critica literară – s-a spus adesea, şi pe drept cuvânt – se face cu mintea limpede şi cu supunere la obiect. E adevărat […]. Dar nu e mai puţin adevărat că ea, critica, presupune şi emoţie, şi că se (poate) face (dacă poţi! dacă aşa ţi-e felul! dacă-ţi este dat!) cu implicare ardentă“ –, relief şi o bogată urzeală analogică. „Simpatetică, generoasă, iubitoare“, cum o defineşte Daniel Cristea-Enache, critica sa are prospeţime de veşnic tânăr cititor, neinhibat de mode şi tabuuri, încântat să-şi deguste pe îndelete iubirea de literatură, să-şi mărturisească într-o tacla voluptoasă cu sine, cu eventualii cititori ai aceloraşi cărţi şi, nu în cele din urmă, cu textul impresiile de călătorie. Criticul revarsă frazele nestăpânit asupra textelor comentate, deschide paranteze, şugubeţe ori ba, apelează la jocuri sonore, ambiguizează şi dezambiguizează dezinvolt fiecare pas verbal pe care îl face, exclamă, trage de mânecă cititorul, se întreabă şi îşi răspunde, chicoteşte, sfidează sensul propriu de câte ori sensul figurat îi face cu ochiul.
Puntea artelor (Bucureşti: Editura Ideea Europeană, 2016, 286 de pagini; titlu împrumutat de la un comentariu mai vechi la cartea lui Ţepeneag Pont des arts, reluat şi el aici) pune laolaltă texte mai vechi şi mai noi despre câţiva dintre autorii săi preferaţi: Nicolae Breban şi Dumitru Ţepeneag, mai întâi, dar şi Livius Ciocârlie, Alexandru Ecovoiu, Sorin Titel, Dora Pavel, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cărtărescu, Filip Florian ş.a.m.d. De fiecare dată, comentariul depăşeşte cadrele unei stricte cronici de carte şi deschide chestiuni mai largi, de reluat în dezbateri separate. Astfel, volumul se deschide cu un comentariu la Ferestre zidite a lui Alexandru Vona. Intrarea târzie/întârziată a acestuia în atenţia publică îi dă prilejul lui N. Bârna să inventarieze „ţiganiadele“ literaturii române, cu precizarea că „nu orice scriere (mai) veche tipărită tardiv poate fi considerată a fi o Ţiganiadă, ci numai operele a căror publicare şi «promovare» la timpul lor ar fi putut avea, virtual, o anumită importanţă în configurarea fizionomiei literaturii naţionale“. Revenind la carte: „impresionantă, la cinci decenii de la scrierea Ferestrelor zidite, e cvasi-perfecţiunea şi prospeţimea exprimării. Concentrarea, fluenţa, echilibrul, precizia, limpiditatea caracterizează un stil remarcabil“.
E readusă în discuţie „Instituţia Breban“: „Prozator de sinteză, credincios marelui roman total – în mod simplificator botezat «de idei» –, reprezentant al formulei «flamboiante» a modernismului, el atestă persistenţa acesteia şi putinţa coexistenţei artei zise «mari» sau «înalte» cu evoluţiile postmoderne…“ La Ecovoiu, se opreşte asupra romanului Saludos – „o ficţiune nu (direct) «despre» lume, ci una despre ficţiune – cu caracterul ei intrinsec «mincinos» şi valoarea ei euristică – , şi de-abia pe această cale (subtil mediată, prin examinarea naturii exacte a «adecvării la real» la care-l obligă implicit pe cititor), despre lume“ –, pomenind doar în trecere Sigma, carte care i-ar fi putut oferi şi mai multe probe despre acest scriitor „drumeţ răzleţ pe tărâmul prozei“, „unul din acei autori care, la un moment dat, modifică orizontul de aşteptare“, căci în urzeala de mituri interpuse, subiectul tabu se amuşină şi se „rezolvă“ prin parabole şi şopârle, prin minţiri şi dezminţiri, ca în proza obsedantului deceniu. Scriitorul şi vocile sale mimează în straturi adevăruri parţiale, dau înapoi, fandările pregătind locul pentru o nouă, subtilă, reticentă încă erezie. Critica a observat şocul, dar a avut grijă să-i şi atenueze îndată sensul adânc.
Că Livius Ciocârlie „este un mare scriitor“, argumentează recurgând la spusele „împricinatului“ despre Proust: „te întrebi […] dacă nu cumva a fi mare scriitor înseamnă, într-o privinţă, a avea răbdarea patetică să insişti asupra unor lucruri pe care alţii nu le bagă în seamă ori li se par obişnuite, până când nebuna lor acumulare devine evidenţă şi stil“.
În toate textele e de identificat, iarăşi, tonul colocvial, destins, cu aparteuri, cu formule retoric-polemice, cu exclamaţii cu subînţeles şi adresă. Iată, de pildă, o secvenţă din comentariul dedicat lui Filip Florian şi postmodernismului mai „potolit“ din Degete mici:

Se mai cuvine, probabil, să fie relevat umorul, caracteristic, discret şi de excelentă calitate, care colorează definitoriu romanul (deşi, atenţie!, în nici un caz nu s-ar putea conchide că acesta este ceea ce se cheamă o carte „umoristică“). Cea mai frapantă – şi esenţială! – caracteristică a romanului mi se pare însă a fi alta: reafirmarea, cu un brio extraordinar (un „brio“ deloc ostentativ-sclipicios, să ne-nţelegem, unul temeinic şi consolidat în profunzime, sub „camuflajul“ binevenit al amenităţii ponderate şi al familiarului), a unuia din rosturile fundamentale ale literaturii […] Literatura s-a pomenit, de când lumea, cu „misia“ (pardon!) specifică de a vorbi în fel şi chip despre condiţia umană şi despre toate cele ale omului…“

Într-o Addenda, câteva observaţii de sinteză asupra romanului de azi. Pentru deceniile 9 şi 10, două noi „obsedante decenii“ cum le-am numit altă dată, propune formula unei noi şi compozite „mântuiri“. Observasem că, după 1989, proza nu se acomodează din mers deschiderii. Intimidată de nesfârşitele certuri canonice, de noile teze şi cenzuri, de etalonul est-etic aplicat abuziv şi fără nuanţă, continuă maniera parabolică, atunci când o face, se refugiază în povestirea cu tâlc, atemporală, ori, cel mult, încearcă să se alinieze modei „sexului care vorbeşte“. Aşa se face că deceniul 9, al doilea obsedant deceniu românesc, nu îşi găseşte imediat oglinda potrivită. „Realitatea“ sa nu e încă lucid digerată pentru a deveni materie romanescă. Deceniul 10, fiind dominat de nonficţiune, de aduceri la lumină ale unor jurnale din infern, este, oarecum, el însuşi obseda(n)t. Romanele de dinainte de 1989 erau încărcate de mize sociale şi politice, interesate de Istoria mare şi de trecut, în stilul (parţial) esopic al realismului romanesc. Cele noi sunt, majoritatea, scrise în regim parodic şi parabolic, cu o coborâre în cotidian condimentată când poematic, când fantastic, semn, printre altele, că libertatea de a spune orice era, încă, pentru scriitorul din România oarecum îngrăditoare. Nicolae Bârna identifică aici un soi de variantă compozită de „mântuire“, un drum ocolit spre „adevărul“ unui trecut încă nu suficient ruminat:

Toate aceste cărţi propun – în chipuri şi în grade diferite, evident – apocalipse ori cosmogonii derizorii, eshatologii carnavalizate, succedanee de mântuire. Ele nu sunt reductibile la fantasticul „tradiţional“, nici la fabulosul „clasic“, nici la alegoricul propriu-zis (deşi insidii din toate acestea există). Nu sunt, în nici un fel, romane „realiste“, şi nici romane-parabolă „obişnuite“ nu sunt. Ţin, în grade diferite, de o formulă în care ambiguitatea şi veracitatea, incredibilul şi autenticul, simbolicul şi documentarul, visarea şi concreteţea frustă dialoghează neîntrerupt, cu rezultate seducătoare.

Şi, observă pe bună dreptate, „dominaţia non-ficţiunii a fost temperată, după câţiva ani, de o altă «normalizare», de sens opus de data aceasta: reabilitarea ficţiunii“. Nu de tot nouă, noua carte a lui Nicolae Bârna se citeşte cu reînnoit interes.