a17

Din întîmplare…

Marta Petreu 

Din întîmplare…, acesta este leitmotivul cărţii lui Mircea Flonta, Drumul meu spre filosofie (Bucureşti, Humanitas, 2016). O carte autobiografică, dar nu o autobiografie, după cum ne avertizează autorul ei încă de la început, care îşi povesteşte nu viaţa ca atare, ci doar o parte din ea: cum a ajuns să facă studii de filosofie şi unde, cum a ajuns cadru didactic, cum anume a încercat să înţeleagă filosofia şi să se pregătească cît mai bine în meseria de dascăl de filosofie; şi-apoi să scrie cărţi, să traducă volume de filosofie pentru lumea românească, să pregătească absolvenţi de toate gradele ale studiilor filosofice. Iar pînă la un punct, ne spune profesorul Flonta, tot ce s-a petrecut a fost din întîmplare. O întîmplare pe care, apoi, prin gîndire, muncă, alegeri succesive, a transformat-o în vocaţie. Cartea este scrisă calm şi pe un ton modest, dar nu lipsit de sfătoşenie (ardelenească, spun eu cu simpatie). Foarte importante sînt reconstituirile istorice destul de detaliate despre anii 1950-1980,  căci profesorul Flonta descrie cu multe amănunte ce se preda, ce se cerea studenţilor, cum devenise Stalin în anii 1950 îndreptar universal în filosofie, care erau obligaţiile cadrelor didactice şi ale studenţilor, cum încercau oamenii să se ferească de dogmatica marxistă cotind-o spre domenii mai protejate, mai greu de corupt, cum ar fi logica, epistemologia, alţii spre eseistică, adaug eu. Un capitol în care se pot recunoaşte mulţi intelectuali este cel intitulat „Bucurîndu-mă de ceea ce nu credeam că va fi posibil“, căci despre marea schimbare de după 1989, cînd lumea intelectuală şi-a cîştigat libertatea, iar profesorii dreptul „de a preda şi de a scrie ţinînd seama exclusiv de ceea ce îţi dictează propria conţiinţă profesională“, scrie Mircea Flonta. La fel, foarte frumoase în această carte sînt paginile despre natura şi rosturile filosofiei şi despre rosturile profesorului de filosofie: într-o cultură cu multe tente şi tendinţe întîrziat-romantice, Mircea Flonta pledează cumpătat pentru asumarea de către profesor a cîtorva obligaţii, modeste şi lipsite de strălucire, dar importante pentru cursanţii săi, cum ar fi datoria de a se adresa tuturor, nu doar elitelor. Considerînd că datoria filosofiei este de a clarifica chestiunile de ordin general, Flonta cere profesorului o cuprindere de ansamblu a domeniului şi o ierarhizare a întrebărilor de lucru. Şi aduce aminte tuturor că filosofia nu înseamnă doar varianta ei afectiv-romantică, ci şi alte variante, mai strînse, mai puţin strălucitoare, mai conectate la evoluţia ştiinţelor. Autorul are o mare toleranţă la feluritele maniere de a se face filosofie, de la creaţia ontologică speculativă la filosofiile mai cuminţi, care se mulţumesc să caute întrebările fundamentale. Tolerînd şi recunoscînd existenţa modului romantic/eseistic al creaţiei filosofice, filosoful Mircea Flonta pledează toleranţă şi faţă de modul său, mai apropiat de ştiinţe, de a filosofa. În realitate, rigoare nu ar trebui să lipsească niciunde. Calm şi raţional, argumentat şi tolerant, profesorul Mircea Flonta se opune categoric închiderii filosofiei într-un pat procustian, de orice fel ar fi acesta. Cartea lui poate fi citită cu mare folos intelectual şi cu mare plăcere de orice om care vrea să înţeleagă peripeţiile unui domeniu cultural în ultimii vreo 70 de ani şi importanţa acestuia pentru oricine vrea să se simtă în lume acasă.