a14

Poezie, burlăcie!

Emanuel Modoc

          Poetica neo-ruralismului, dezvoltată în ultimii ani în câteva volume-fanion (Valea rea, 3ml de Konfidor, Epistola din Filipeni) a mizat, mereu, pe contrastul dintre obsesia „morţii satului“ şi anxietatea tehnologizării. În câmpul acestui conflict de opoziţii tematice, poeţii au găsit un teren fertil pentru câteva necesare resemantizări. Similar, aceeaşi poetică îşi găseşte o sintetiză şi în Tişiţa lui Matei Hutopila, volum apărut la Charmides anul acesta. Motivele obsesive precum tranziţia de la mediul protectiv-rural la cel alienant-urban, prezente la poeţi de provenienţă basarabeană în special (Victor Ţvetov, Anatol Grosu sau Ion Buzu – ca să notez câteva cazuri recente), fac casă bună cu resemantizările tematice ale hibridării rural-corporatiste din imaginarul acestui volum. Cu o diferenţă specifică, totuşi, căci discursul dominant din Tişiţa aboleşte orice urmă de personism. Dacă la Ţvetov sau Buzu putem identifica o certă tradiţie literară (un biografism frust, pe alocuri minimalist, revendicat de la Sociu & co.), Hutopila alege să se distanţeze până şi de formula din volumul de debut (copci, 2011). Întregul reţetar al Tişiţei probează notaţia sterilă, lipsită de orice fel de intensităţi. Coerenţa din spatele versurilor stă mai mult în contrastul dintre mediul rural, proaspăt părăsit în favoarea corporatismului confortabil, dar alienant decât în lirismul scriiturii.
Matei Hutopila probează impersonalitatea şi o duce până la ultimele consecinţe. Instanţa discursivă ia forma unui tânăr holtei pe care îl pasc, la tot pasul, responsabilităţile vieţii adulte. De aceea, Tişiţa este un volum al tranziţiei, de la burlăcie la însurătoare şi de la crâşmă la team-building. Însă toată experienţa e livrată sub un filtru generic, care se îndepărtează de la marota autenticismului din poezia tânără a ultimilor ani. Dacă avem o bună analiză a mediilor şi a discontinuităţilor, aceasta e livrată programatic printr-un discurs impersonal care oboseşte rapid. Schematizarea formulei trece rapid la manierism, iar finalurile, de cele mai multe ori suspendate în incertitudine, dau seama de această teză generală a volumului. Dar tot de aici şi spaţiul redundant al Tişiţei. Chiar dacă lipsa de forţări stilistice este de bun augur, momentele de lirism autentic sunt puţine, oricât de valoroase: „soarele bate-n ecran, pe googlemaps, precizia distanţei/ irezistibilul gînd că/ peste dealuri peste ape după kilometri şi/ kilometri din drumul naţional pe care străini gonesc şi gonesc/ eşti tu“. Supraspecializarea limbajului, autoscopia detaşată, răceala discursivă scot la iveală câteva angoase: „după marea gălăgie şi marele efort, gara pustie şi/ un fel de neutralitate emoţională de unde simt că o pot lua oriîncotro“, iar tranziţia se vede, la tot pasul, „prin geamurile blocurilor vecine, aburite,/ lumina casnică, în care apartamentele, înghesuite,/ în care oamenii, înghesuiţi, mai găsesc puterea să“. Matei Hutopila cultivă o poezie a simplităţii şi a atmosferei. Uneori, notele alienante nu sunt deloc subtile: „iată oraşul/ neînvinsa groapă de gunoi a lumii/ din cele patru vînturi, clădirile corporaţiei veghează scuarul/ într-una din ele scanez cartele de acces la fiecare uşă/ îmi ocup cuşca din care am grijă să fie bine,/ jumătate de zi în fiecare zi privind în ecranul calculatorului ca-n gol“. Erotismul e reglat şi el la cotele impersonalităţii, ceva din discursul duios-compulsiv á la Sociu răzbate în versuri precum: „stă la masa vecină şi-aruncă ritmic fumul şi genele/ e o locomotivă a plăcerii/ ar putea să-mi aducă atît de mult cît poate un trup să-ţi aducă/ iar asta ar fi nu îndeajuns, ci minunat“. Ultimul ciclu, căldura unui cămin, marchează consolidarea domestică. În ton cu instalarea confortului, poemele iau calea unui conformism previzibil, unde notele de sictir sunt combinate cu imaginile duioşiei conjugale: „după ani şi ani şi toate istericalele/ cu marea despărţire şi marea împăcare/ cu umiliri pricinuite şi încasate/ acum, căzuţi la învoială, aşteptăm doar să ne priponim de verighete// în weekend facem mîncare pentru toată săptămîna/ şi ne stoarcem unul altuia coşurile“.
Schematismul volumului poate fi circumscris următoarei ecuaţii: complex-evaziune-trăire compensativă. De la foburgul angoasant la peisajul rece al tehnologizării şi de la celibat la primele anxietăţi domestice, traseul devenirii personajului central din Tişiţa face constant trecerea de la complex la dorinţa de evaziune prin trăiri compensative. Esenţa volumului e evidentă odată ce principalele obsesii devin vizibile. Zonele de confort devin rapid coercitive şi stau, în mod previzibil, la baza secvenţelor de contemplare a scenariilor posibile: „în jurul vârstei de treizeci de ani ca nişte adolescenţi întârziaţi/ peste care viaţa a venit cu responsabilităţi de oameni mari cam devreme/ unul din noi îşi schimbă plodul de scutece, eu la vară chipurile mă-nsor/ fără să fi apucat vreunul să aibă marea experienţă a tinereţii/ am visat curve am dat de ortodoxe care ne-au prostit/ am visat orgii ne-am rezolvat singuri cu urechile ciulite să nu fim prinşi/ ne-au simpatizat multe, dar niciuna n-a vrut să se aşa cu noi/ iar noi cu fetele amiciţii nu legăm/ mai bine singuri“. La tot pasul, gregaritatea ia locul sociabilităţii, iar de aici, un element foarte interesant pe care Matei Hutopila alege să îl problematizeze: marile decepţii ale burlacului venit de la ţară şi stabilit la suburbie coincid cu marile deziluzii ale middle-class-ului din centru (sau măcar din aşa-numitele zone „marginocentrice“). Această resemantizare a clişeelor funcţionale după care suntem tentaţi, de cele mai multe ori, să stabilim ierarhii şi să judecăm conform unor „scheme clasice“ ar putea reprezenta un puternic punct de pornire pentru viitoarele proiecte ale autorului.
Din aceeaşi schemă a tranziţiei, a se observa cum imaginea adaptării la condiţia citadină transformă instanţa discursivă într-un vehicul procedural, unde notaţia sterilă primează, iar alienarea e amplificată la cote angoasante: „spre ieşirea din club, prin întunericul cartat de flashuri, iluzia/ nemişcării/ afară, încă nu pe deplin deconectat// acasă, paşi pe scări, îndepărtându-se/ în camera goală, pe tavan, verdele şi albastrul proiectat de/ reclamele din stradă/ ritmic“. Adevărata forţă a volumului reiese de aici, din panoramarea nemiloasă a acestei condiţii, contrapusă unei anxietăţi a domesticului. Însă totul în regim impersonal, care tinde spre universalizare acolo unde, pentru un al doilea volum (neluând în considerare cele două plachete scoase în regim samizdat) o consolidare a timbrului personal ar fi fost mai binevenită. Dincolo de inventarierea seacă a temelor şi motivelor volumului, discuţia despre Tişiţa se poate termina subit, într-o analiză, în cel mai bun caz, a opţiunii cel puţin stranii a autorului de a părăsi mărcile personale în favoarea discursului tranziţional. În aceste condiţii, cel mai prudent verdict ar fi să considerăm Tişiţa un proiect care testează limitele impersonalităţii într-o poetică prin care, în debut, proba contrastul dintre bucolic şi tehnologic („funk şi brânză de capră“) prin filtrul unei conştiinţe anarhice.