a11

„A scrie nu oferă mântuire“

Constantin Cubleşan

          E foarte puţin probabil ca Ioan Es. Pop să se simtă confortabil într-o existenţialitate închistată, pe care i-o oferă momentul actualităţii sale, trăite, şi care îi asigură… subiectele, temele, motivele, reacţiile, stările ş.a., poeziei pe care o scrie. O poezie ce apare ca o alternativă în răspăr cu acea normalitate în care nu se simte decât un însingurat („noi, acum şi aici, izolaţi“ – ieudul fără ieşire), chiar şi (sau, mai ales) în raport cu lumea din jur, în care trăieşte, tot aşa:„singurătatea la Paris […] singurătatea la Roma […] singurătatea la […]iena“, înţelegând că: „poate aici e cheia/ vieţuirii noastre: în singurătăţi“ (în unelte de dormit).
A tipărit prima care de poeme în 1994 (Ieudul fără ieşire), impunându-se dintr-odată ca o personalitate formată, distinctă în cadrul generaţiei sale, cu un discurs parabolic, cinic, fără a fi însă violent şi nici măcar ostentativ („când mă rog/ nu urlu, nu mă jeluesc, nu cer îndurare“ – în porcec), liricizându-şi propria stare emoţională dintr-un trecut obscur şi obtuz, prelungit într-o continuare la fel de lipsită de orizonturi deschise:„batem în uşi să ne deschidă să ne/ lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi/ bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă/ şi când se deschide dăm tot peste noi/ dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim/ şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa/ n-o să avem ce deschide la ieşire,/ o să rămână gol în perete,/ n-o să avem pe unde ieşi“ (în Ieudul fără ieşire). Tonalitatea aceasta, de o simplitate dezarmantă a rostirii, în care poezia e însăşi lumea asumată cu o brutală blazare, într-o trăire tragică a realităţilor meschine („în urma mea vin carele încărcate cu nimic“), i-a făcut pe cei mai mulţi comentatori să-l declare, entuziasmaţi, „cel mai important poet român în viaţă“ (Dan Silviu-Boerescu), „poate chiar un mare poet“ (Marin Mincu), „de unică forţă şi frumuseţe în poezia noastră de după 1989“ (Dan C. Mihăilescu), „un poet extraordinar“ (Nicolae Manolescu) etc. ,aproape toate volumele care au urmat fiind încununate cu importante premii naţionale: Premiul Uniunii Scriitorilor (1994), Premiul Academiei Române (1999); Premiul pentru Poezie al Oraşului Bucureşti (1999), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (2003); Premiul „Cartea de Poezie“ a anului 2011 etc., etc., fiind tradus în Suedia, în Franţa, în Marea Britanie, Spania, Slovacia, Polonia ş.a. – fără îndoială, un poet reprezentativ nu doar pentru generaţia sa, nouăzecistă.
Circumscriindu-si demersul creator propriului univers existenţial („Mă simţeam vinovat de orice încercam să fac în afară, aşa că trăiam pur lăuntric“ – în petrecere de pietoni), Ioan Es. Pop scrie o operă marcată de biografism, de condiţia propriei prezenţe în lume, ceea ce nu înseamnă că în ea nu se sintetizează dramatismul trăirilor unei întregi comuniuni umane, cu toate conflictualităţile în care este angajată. E, aşadar, o poezie a ipostazelor emoţionale multiple, în care eroul liric (poetul însuşi, dacă vreţi), implicat, îşi descrie, ca într-o relatare afectată de neajunsuri, într-o imagistică paradoxistică şi absurdă chiar, dramaticul său traiect fiinţial: „autobuzele umblă pline cu morţi./ dimineaţa, în staţia din faţa blocului,/ morţi osteniţi aşteaptă autobuzul 101.// la cinci după-amiaza,/ aceeaşi morţi se întorc de la serviciu./ răsuflă uşuraţi şi suie cu liftul/ fiecare în sicriul lui, unde vara asta/ n-a fost pic de răcoare.// am avut norocul să nimeresc într-un bloc/ unde toţi sunt morţi. Am şi eu/ sicriul meu, la etajul cinci. Sosesc/ mai târziu decât ceilalţi. asta nu înseamnă însă/ că sunt mai viu. lucrez doar mai mult./ iar afară trebuie să par că trăiesc şi am treabă“ (pantelimon 113 bis). Imaginile sunt, de regulă, parabolice, de un grotesc macabru. Totul în jur e maculat şi deprimant („o somnolenţă lentă învăluie/ lumea noastră şi lumea cealaltă“ – puţină moarte marţea la noi), aşa încât sentimentul comuniunii cu viaţa de dincolo, de după moarte, pare a fi în firescul  lucrurilor. Despre acest fapt se confesează unor persoane/ personaje, pe care le ia martore şi partenere propriei conştientizări a acestui mod existenţial: „dacă era bine-n lumea ailaltă, gioni,/ nu mai veneam pe-aici şi am făcut greşeala asta/ de prea multe ori, dar, gioni,/ eu sunt un uituc şi jumătate, sunt ba dincolo, ba dincoace,/ pentru că mă clatin grozav şi calc şi-ntr-o parte, şi-n alta/ şi nu ştiu ce o să se întâmple-n ziua-n care/ dincolo şi dincoace se vor îndepărta atât de mult încât/ să nu mai am pe ce mă sprijini“ (gioni).
Discursul liric e confesiv, oarecum colocvial, construit în jurul unui nucleu epic, anecdotic de fapt, ca într-un soi de fabulă moralizatoare, ce aminteşte, poezia unui Jacques Prévert sau, în imediata vecinătate, de întâmplările din La Lilieci ale lui Marin Sorescu („mai mult ca în alte dăţi, vărul gore umblă prin ogradă/ cu mâinile la spate şi dă din cap a lehamite./ să culeagă porumbul cine-o vrea. a fost parcă prea mult soare/ ca să se coacă ca pe vremuri.// ar fi mai bine pentru el şi ai lui/ să meargă la dentist şi să-şi scoată/ puturoasa de măsea care-l bate pe pat toată noaptea,/ numai că ziua uită şi măseaua nu-l mai doare/ şi, desigur, acesta nu-i un gest cu care să întâmpini sfârşitul.// poate mai bine ar fi să se întoarcă în casă/ şi să facă iar scandal că nu-şi găseşte proteza,/ dar acolo zumzăie copiii iar nevasta îl spurcă.// nu, nu, dacă s-ar întoarce ar găsi la uşă un mare rahat/ pe care l-au lăsat cei de dinainte şi pe care el/ nu l-ar putea spăla nici într-o mie de ani de azi încolo./ poate să nu fie acesta chiar sfârşitul, dar istoria e gata“ – în greaţă la mal).
Derizoriul primeşte, în interpretările poetice ale lui Ioan Es. Pop, gravitatea unui dramatism copleşitor, terifiant, proiectat destinal pe canavaua actualităţii şi a viitorului, într-un vizionarism, tragic în esenţă, fatalist pentru rezoluţia fiinţei umane, în general: „pe noi ne apasă numai viitorul./ acolo totul s-a-încheiat de mult./ e de pornit înapoi cât mai e timp, dacă mai este./ vom mai întâlni numai o dată omul./ îl vom regăsi stingher şi neajutorat.// îl vom îngădui între noi, dar se va simţi/ în surghiun […] viaţa are pe pământ numai victime“ (în colateralul).
O predispoziţie ludică antrenează verbul în asocieri surprinzătoare, paradoxiste; halourile fantastic-coşmareşti proiectează metafore fabuloase în ipostazele unei dedublări provocate (ca în poemele baladeşti înainte de execuţie, el şi călăul lui, sau nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu…, sau Năneşti ş.a.), alteori experimentează pe reţeta urmuziană a portretisticii:„Acesta este Petru, vărul lui Anton. E făcut din cuie, ghips, zahăr ars, puţin omăt de beton. Rinichii lui sunt două scoici iar ficatul e o sfeclă dezmoştenită. Prin vene îi curge pirită. Rotula pe care se sprijină când îngenunchează e dintr-un rulment ruginit. Unghiile-i sunt făcute dintr-o lamă boantă de cuţit. Şi, ah, bietele lui femurele sunt din aşchii de calcar, şi din tablă-i este spatele şi-a ruginit. Domnule, în chip de buze are două meduze şi părul lui e din sârmă ghimpată […] Are plămânii încropiţi din doi saci de aspiratoare. Vertebre şi-a pus scotocind prin gunoaie şi dând peste mărgele ieftine de sticlă. Cu chiu, cu vai, a găsit două crengi noduroase, pe care le-a pus în loc de mâini. Degete şi-a făcut din mărăcini. Din doi solzi de peşte şi-a pus pleoape“ etc. (un ins aproape ca noi). Epica pe care o scrie, cu aspect autobiografic, cel mai adesea, este poematică în substratul său emoţional. Un fel de poeme în proză ce au cursivitatea şi rigoarea unor mici eseuri pe tema acomodării omului de azi într-o viaţă stearpă („De mici suntem ajutaţi să lucrăm asupra noastră pentru a şterge tot ce se înalţă, tot ce tânjeşte să se pervertească atingând prea multă viaţă. Se lucrează la un mare plan al eşecului şi micşorării iar vizionarii noştri cred că, atunci când vom scădea îndeajuns de mult lăuntric, moartea îşi va pierde, în sfârşit, orice putere-asupra noastră. Vom pluti, atunci, infinitezimal de aproape de ea, la nesfârşit în timp, fără a-i cădea vreodată definitiv înăuntru. Dar asta se va întâmpla numai pentru că noi, acum şi aici, am făcut începutul“ – oraşul). E şi un pamfletar incisiv atunci când referirile (comentariile) directe la realitatea politică a prezentului necesită o atitudine tranşantă: „sunt douăzeci de ani de când dincolo a dispărut. Cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. Dincolo ne ţinea loc de mâncare şi de băutură, de căldură şi de adăpost, se zvoneau despre ele lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mâine […] apoi s-a făcut  brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm când am ajuns dincolo. Zece ani mai târziu, când dinspre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atât dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la Viena, nici la Londra sau Paris, nici măcar la Tokyo sau New York.// acum ştiu că, dacă îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atât de dincolo, încât acolo să nu mai rămână nici urmă de dincoace“ (dincolo).
Metaforică în esenţa sa (cu subtilităţi subversive privitoare la realitatea nemijlocită), poezia lui Ioan Es. Pop (Opera poetică. Prefaţă de Daniel Cristea-Enache. Editura Paralela 45. Piteşti, 2016. Colecţia: Opera poetică, coordonată şi îngrijită de Călin Vlasie), şochează printr-o sinceritate debordantă în exprimarea stărilor emoţionale copleşitoare într-un univers social curent, perceput în dominantele sale groteşti, abrutizante, fatal lipsite de şansa vreunei realizări superioare la care aspiră, totuşi, într-o premoniţie ironică: „mi-am spus într-o seară că nenorocul/ n-are cum fi dat pe vecie,/ că poţi să-l schimbi dacă schimbi ceva la destin –/ ţinuta, numele, căutătura, amicii […] poate, dacă te străduieşti să-ţi ridici ochii mai sus,/ dacă te jeluieşti mai puţin,/ dacă nu mai îmbraci cămăşile de acum doi ani/ şi multe altele de felul acesta,/ reuşeşti să schimbi ceva la destin“ (în confort 2 îmbunătăţit), insistând a-şi urma vocaţia, scriind, dar ştiind că „a scrie nu oferă mântuire“ (argument împotrivă).