a8

                         Cărţi româneşti în Italia

Ion Pop

Trei traduceri recente din literatura română au ajuns la noi din Italia la sfârşitul anului 2015, sub semnătura Irmei Carannante, cu studii introductive şi îngrijire editorială de profesorul Giovanni Rotiroti, ambii de la Istituto Orientale din Napoli. De data aceasta, avem în faţă Privelişti-le lui B. Fundoianu (sub titlul Vedute, Joker, 2014), cartea lui Petre Solomon, Paul Celan: Dimensiunea românească (Mimesis, 2015) şi Tristan Tzara, Prime poesie(Joker, 2015), adică versurile scrise de viitorul dadaist în româneşte, înainte de plecarea spre Zürich, cu exact un secol în urmă. Acest ultim titlu e de fapt la a doua tipărire (prima apăruse la Editura Barbès din Florenţa, 2012), în aceleaşi tălmăcire.
De calitatea corpului de „românişti“ din Peninsulă filologii noştri au aflat de multă vreme, nume ca Marco Cugno, de la Torino, ori Bruno Mazzoni, de la Napoli şi Pisa, s-au impus printre tălmăcitorii şi interpreţii cei mai prestigioşi ai literaturii noastre, iar în ultimii câţiva ani, dna Gisèle Vanhese, de la Universitatea din Calabria, alături de discipoli ca Giovanni Magliocco şi Daniel Salazar, continuă cu brio munca înaintaşilor imediaţi. Profesorul Rotiroti, fost student al regretatului Marin Mincu, propagator fervent al literaturii române în Italia, a preluat ştafeta cu o energie nouă, în asociere, cum se vede, cu colega sa Irma Carannante. Giovanni Rotiroti are deja o activitate de eminent traducător şi interpret al literaturii române, este autorul unor importante studii critice despre Dan Botta, Urmuz, Gherasim Luca, Ionesco, Cioran, Eliade, a publicat frecvent eseuri în reviste italiene şi româneşti.
Volumele la care ne referim acum au aceeaşi excelentă ţinută, începând cu prezentarea grafică elegantă, textele ca atare având parte de o îngrijire care certifică marea competenţă a realizatorilor lor ca specialişti în domeniu. Asupra acurateţei traducerilor, verificabilă, de altfel, la fiecare pagină, dna Irma Carannante insistă în toate cele trei cazuri, cu accente aparte asupra echivalenţelor italiene ale poeziei lui Tzara, respectiv Fundoianu. Cu privire la cel dintâi, Nota asupra traducerii subliniază atenţia acordată transpunerii „tonului programatic ‚antipoetic’ al lui Tzara, necedând astfel tentaţiei de a-l înfrumuseţa sau de a-l face plăcut în mod artificios“, fiind vorba de o „desfăşurare discursivă mai apropiată de proză decât de muzicalitatea tipică a poeziei“. Deşi în cazul lui Fundoianu versurile se supun unei armonizări muzicale mult mai elaborate decât la nonconformistul său confrate, principiul exactităţii, al surprinderii nuanţelor de sens celor mai fine, rămâne acelaşi, absenţa rimelor în versiunea propusă fiind justificată de exigenţa unei minime intervenţii în ritmul poemelor, considerat ca fiind mult mai important pentru aproximarea articulării textului original. Acurateţea filologică (pe urmele unei mari tradiţii de „critică a textului“ în cultura italiană) primează în faţa ispitei de echivalare riscantă a muzicii poeziei originale, – în acest caz, folosirea „alexandrinului“ ca structură prozodică dominantă. „Conţinuturile poetice ale acestei poezii merită să fie puse sub reflectoare, examinate ca în laborator prin lumina unui microscop ce depăşeşte lamela metricii“, eliberând „vocea poeziei de claustrofobicul lanţ al scriiturii“. E o soluţie acceptabilă, desigur, şi, optând pentru ea, traducătoarea reuşeşte deplin să conserve ceea ce-şi propusese în primul rând, adică acel „ritm“ al articulării originare a versului.
Despre aparatul critic al acestor ediţii se poate spune de asemenea că este impecabil asigurat. Alături de concentratele prezentări ale biografiei autorilor traduşi, numeroase note de subsol ale traducătoarei aduc un însemnat adaos de informaţii lămuritoare. Substanţiale, atât ca documentare, cât şi ca sagacitate a lecturii critice a textelor, sunt studiile introductive semnate de Giovanni Rotiroti. Cel mai întins, care deschide traducerea cărţii lui Petre Solomon, certifică o cunoaştere cu adevărat aprofundată a operei lui Paul Celan, a raporturilor sale cu ambianţa culturală românească, cu scriitorii de avangardă ai anilor săi de formare. Analizele aplicate la texte precum celebrul poem Todesfuge şi proza poetică S-ar putea crede se impun îndeosebi, deopotrivă la nivelul situării contextuale, socioculturale şi al structurilor discursive şi simbolice. Postfaţa intitulată Poezie şi viziune la Benjamin Fondane sintetizează concludent lecturi critice întreprinse în spaţiul românesc (referinţe în special la Mircea Martin şi Marin Mincu, dar cu sugestive trimiteri şi mai departe, la Cioran şi Paul Celan), evidenţiind încă o dată originalitatea „priveliştilor“ în raport cu lirica tradiţionalistă românească ori, de pildă, cu expresionismul spiritualizat al lui Blaga, cu sublinierea autenticităţii dialogului neliniştit dintre subiectul poetic şi o lume ce se refuză idealizării bucolice. (În chip de „postfaţă“ apar în finalul volumului două pagini semnate de Mircea Ţuglea, De la „dureroasa rimă“ la „tangoul morţii“.) O „desprindere ironică de lirismul elegiac tipic al expresiei poetice tradiţionale“ e evidenţiată şi la Tristan Tzara, printr-o „profanare a clişeelor tardosimboliste“ şi denunţarea „tuturor artificiilor retorice ce s-au acumulat şi s-au osificat în forma poeziei timpului său“. Iar în ce priveşte elementele premonitorii pentru apropiatul său angajament dadaist, criticul notează pertinent că „Tzara foloseşte în poezia sa – şi deja în cea românească – o rostire liberă, spontană, imediată şi contradictorie“, prin excelenţă anticonformistă. O interesantă confruntare, cu surprinderea unor paralelisme şi contraste, face, în completare, Irma Carannante în micul eseu care urmează, Primele poezii ale lui Tristan Tzara şi întâlnirea poetică cu Benjamin Fondane.
Toate aceste trei cărţi sunt de salutat, aşadar, ca evenimente semnificative pentru activitatea fructuoasă a valoroşilor cercetători italieni, angajaţi cu o pasiune şi un devotament exemplare în întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de solidă tradiţie dintre spaţiile noastre culturale.