a26

Despre Primul Război Mondial

Cristian Vasile

La un an distanţă de la împlinirea unui centenar de la începuturile Primului Război Mondial, istoricul Radu Tudorancea publică o carte extrem de bine-venită şi documentată cu accent asupra mecanismelor propagandei, precum şi a disputelor de idei care au dominat societatea românească în intervalul 1914-1918: Frontul de acasă: Propagandă, atitudini şi curente de opinie în România primului război mondial (cu o prefaţă de Constantin Buşe, Cluj-Napoca: Eikon, 2015, 278 p.).
Obiectivul principal al autorului a fost acela de a identifica, analiza şi evidenţia modalităţile de acţiune ale propagandei oficiale referitoare la prima conflagraţie mondială, precum şi raportarea celor mai influente medii intelectuale, a elitelor în general, faţă de războiul ce se extindea la o scară globală (p. 14). Însă cartea acoperă mult mai multe subiecte decât cele enunţate, îndeosebi datorită modului cum au fost exploatate sursele istorice, presa, afişele, fotografiile etc. De altminteri, volumul include la final o bogată anexă în care sunt reproduse – în excelente condiţii grafice – planşe conţinând reprezentări de război, caricaturi din epocă, postere cu personalităţi politice, dar mai ales documente (sunt de semnalat mai ales materiale originale ale administraţiei germane de ocupaţie din Bucureşti, inedite, identificate de autor în peregrinările sale prin anticariate sau târguri de carte veche).
Interesul pentru epocă, pentru acest scurt dar zbuciumat interval istoric, ca şi pentru figurile politice şi culturale angajate în dispute privitoare la opţiunile strategice naţionale, a fost re-trezit cu precădere datorită cărţii provocatoare a lui Lucian Boia apărută cu ceva timp în urmă („Germanofilii“: Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Bucureşti: Humanitas, 2009). Demersul lui Radu Tudorancea este unul complementar, în anumite ocazii nuanţând câteva opinii şi remarci ale lui Lucian Boia (mai ales evaluarea atitudinii lui Vasile Pârvan în timpul războiului – p. 58-64 şi p. 71 –, o delimitare subtilă care este sprijinită şi prin invocarea unor surse istorice mai puţin frecventate: un memorial al lui  Pârvan redactat în limba greacă, de exemplu). Autorul urmăreşte controversele înverşunate dintre cele două tabere (antantofilă vs germanofilă), un prilej de a-i înfăţişa şi portretiza pe principalii „beligeranţi“ ai acestor „războaie“ intelectuale şi politice: Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Iorga, Thoma Ionescu, Ion Athanasiu, Alexandru D. Xenopol, Simion Mândrescu (dintre filoantantişti), Ioan Slavici, Virgil Arion, Tudor Arghezi, Constantin Stere, Alexandru Tzigara Samurcaş (germanofili).
Radu Tudorancea a căutat ineditul, precum şi aspectele mai puţin cercetate, subliniind în mai multe rânduri situaţiile paradoxale: cazul Vasile Pârvan (p. 58) sau chiar N. Iorga, cel ce s-a pronunţat fervent în favoarea orientării pro-Antantă, dar care iniţial nu s-a numărat printre universitarii semnatari ai cunoscutului memoriu adresat guvernului la 10 septembrie 1914, prin care se cerea ferm alăturarea României de partea puterilor Antantei (p. 55). Sunt scoşi în evidenţă intelectuali mai puţin cunoscuţi/analizaţi, deşi în epocă au jucat un rol însemnat în dezbaterile de idei (prof. Simion Mândrescu, de exemplu, p. 68-69). Pe de altă parte, autorul revine, apelând la contextualizări istorice, la cazul E. Lovinescu (mai precis la acele articole atipice pentru personalitatea sa, materiale de presă din toamna lui 1916 vădind generalizări incriminatorii la adresa germanilor şi maghiarilor de pe teritoriul românesc – p. 112). Războiul a fost şi prilejul unor dezlănţuiri xenofobe, inclusiv antisemite, bine reflectate în carte (p. 152 şi urm.), momente care prefaţează de fapt campaniile extremei drepte ultranaţionaliste din anii 1920.
Volumul nu reprezintă doar o reuşită reconstituire istoriografică, ci este şi o operă plină de învăţăminte şi de semnalări ale unor posibile defecte autohtone care transcend epocile istorice; de exemplu, fenomenul delaţiunii pe scară largă (restituit astăzi prin prisma dezvăluirilor din ultimul deceniu, îndeosebi datorită Arhivei CNSAS) nu pare specific perioadei comuniste, ci poate fi detectat inclusiv în Bucureştii din timpul ocupaţiei germane (1916-1918): „dată fiind amploarea denunţurilor – notează Radu Tudorancea – autorităţile germane erau ele însele surprinse de numărul tot mai mare al acestora, în condiţiile în care, în Bucureşti bunăoară, se înregistrau zilnic în jur de 20-30 de denunţuri. Prin intermediul unor scrisori anonime erau astfel reglate animozităţi şi rivalităţi personale, de orice natură, care stârneau dispreţul autorităţilor poliţieneşti germane“ (p. 183). Legat de acest fenomen, chiar comisarul german al siguranţei, Pinkofs, cel care colindase multe ţări europene, remarca excepţionalismul românesc: „n-am găsit nicăieri mai bine dezvoltat ca în ţara românească spiritul de delaţiune“. Afirmaţia poate fi o exagerare, un fals, dar rămâne şi o temă de reflecţie pentru noi.