a22

Semantică istorică şi ghilimele moderne

Anca Chiorean

După 1989, după o jumătate de secol de tăcere, a erupt tot zgomotul ţinut până atunci sub căluş. Tabuul care a fost scos şi întins la uscat în stradă a fost reprezentat în mare măsură doar de uniformele impuse de sistem în cei cincizeci de ani anteriori. Literatura carcerală a fost aproape echivalată cu literatura celor ştanţaţi cu literele stacojii N. C. sau Gh. Gh. D. şi tratează o realitate mai apropiată de acest astăzi în care victimele şi efectele sunt încă vizibile. Dar istoria nu a început odată cu instalarea dictaturii. Mircea Anghelescu, în Poarta neagră: Scriitorii şi închisoarea(Bucureşti: Cartea Românească, 2013), prezintă o radiografie literară a detenţiei şi a întregului mecanism carceral, începând cu secolul al XVII-lea şi până în secolul XX.
Apărut în 2013, volumul a primit, până acum, critică de întâmpinare care repetă obsesiv aceeaşi polemizare cu trecutul apropiat: cititorul de astăzi a fost obişnuit să asocieze conceptul de detenţie, în special detenţia de ordin politic, cu oroarea, foamea, frigul şi frica impuse de un sistem totalitar modern atât în interiorul închisorii, cât şi în afara ei; citit prin aceeaşi prismă comparativă, volumul oferă informaţii aproape exotice, din spatele cortinei care s-a lăsat în 1947; lectura volumului lui Mircea Anghelescu cu atât mai mult amplifică imaginea terorii comuniste, cu cât diferenţele dintre epoci devin mai evidente. Dacă până nu demult sociologia literară era un fel de unchi locvace, umblat mai mult prin străinătate, de care ascundeam vinul la masa criticii literare, în cazul Scriitorilor şi închisoarea, el a fost întâmpinat cu bucurie şi servit cu generozitate. Succesul volumului şi atenţia pe care a primit-o din partea criticii vin tocmai din această polemică, în care principalul participant –  sistemul carceral comunist – nu este prezent decât în mentalul lectorului şi în migraţia ghilimelelor de la un termen la altul. Fineţea ironiei auctoriale (a cărei prezenţă aproape că este şi ea interpretabilă) este cea care invocă, prin fum şi oglinzi, holograma comunismului, pe care doar lectorul o vede.
Nimic nu dispare, totul se schimbă. Mircea Anghelescu urmăreşte modul în care se schimbă de-a lungul timpului atât sistemul, cât şi relaţia scriitorului cu sistemul – sistemul în sine suferă schimbări predominant de ordin terminologic („pedeapsa“ dintr-o epocă devine pedeapsă în alta, aşa cum patrioţii unei epoci devin „patrioţii“ altei epoci). Din această cauză, se poate observa o anumită subiectivitate a autorului, totuşi complet firească, având în vedere comparaţia mentală involuntară cu relatările de mai târziu din perioadele de detenţie comunistă. Relaţia dintre scriitor şi sistem, în schimb, este cea care se modifică în feluri mai evidente.
Cronicarii sunt primii care fac descrieri ale sistemului de detenţie. Nevoia de veridicitate a cronicarilor este un fapt bine cunoscut, însă la fel de bine cunoscută este şi modalitatea lor (involuntară) de transmitere a adevărului prin literatură, şi devin astfel primii care recurg la această metodă în descrierile detenţiei. Evul Mediu nu cunoştea latura „educativă“ a sistemului carceral. Scopul de a reeduca un deţinut apare doar odată cu Iluminismul, care propune teoriile conform cărora omul este, prin natura lui, bun, situaţie în care scopul detenţiei este de a scoate din nou la lumină o asemenea latură umană.
Personajele unor romane ale epocii vor trece prin suferinţele provocate de arest, anchetă şi închisoare, create după modelul realităţii. Poezia, în schimb, este cea care explorează acum spaţiul extracorporal, dimensiunea metafizică şi filosofică a experienţei carcerale. Stratul ireal care este aplicat peste evenimentele şi situaţiile reale începe cu elaborarea problemei destinului, a moralităţii şi a naturii umane. Însă substratul real este încă suficient de vizibil şi avem acum de-a face cu o epocă în care cuvântul scris este totuşi încă o armă a adevărului: „Sub presiunea unor texte literare care au în centrul atenţiei condiţia puşcăriaşilor, a opiniei publice în general, atmosfera din jurul problemelor de Justiţie şi mai ales cele referitoare la tratamentul condamnaţilor se schimbă“.
În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, cuvântul pedeapsă trebuie însoţit de ghilimele. Crima de ordin politic este pedepsită, în cazul lui Alecu Russo, cu exilul la mănăstirea Soveja, unde „este plin de mici neplăceri din pricina lipsei de confort, dar mai ales plictisitor întrucât nu şi-a luat nimic de citit“. Totuşi, asemănător detenţiei mult mai dure de mai târziu, el primeşte cărţi cu conţinut moralizator. Anghelescu nu susţine faptul că regimul carceral ar fi fost în această perioadă în vreun fel asemănător celui hotelier, însă subliniază atitudinea scriitorilor şi relaţia lor cu acesta, mult diferită de ceea ce ar fi fost de aşteptat de la un deţinut, adesea închis pe nedrept: de exemplu, el redă un fragment din B. P. Hasdeu, în care acesta afirmă că „o puşcărie pentru un om politic demn de a purta acest nume este întocmai ca o rană pentru un bun ostaş“.
Literatura din această perioadă apare nu ca o evadare, ci ca un produs estetic, inspirat de experienţa carcerală. Anghelescu evidenţiază în special influenţele care se resimt din literatura scrisă în aceste condiţii (Stendhal, Byron etc.), cu precădere în cazul lui Macedonski, care, pe lângă asemănarea dintre Celula mea de la Văcăreşti cu temniţa din Chillon descrisă de Byron, el „stătea încă sub influenţa tonurilor cavernoase din lirica lui Bolintineanu şi a fidelităţii proverbiale a câinelui din poezia lui Alexandrescu“. Macedonski nu este, bineînţeles, singurul în această situaţie, însă acest lucru denotă faptul că miza literaturii carcerale nu este cea de a sta drept mărturie. Miza nu este (încă) o miză etică, ci una pur estetică.
După Primul Război Mondial, delictul politic este „o diplomă de merit, un certificat de competenţă şi abilitate, adică o adevărată recomandare în societate“, deci experienţa carcerală devine parte integrantă în construcţia cetăţeanului respectabil. În acest context, închisorile devin „academii“, unde „toţi literaţii ajunşi la închisoare îşi pun la contribuţie amintirile culturale pentru a se compara cu predecesori iluştri“. Şi în această perioadă, scrierile despre această experienţă au şi un scop estetic evident, care însă începe să se împletească cu cel etic. Dexteritatea condeiului în cazul scrierilor lui Ioan Slavici, în fragmentele redate de Anghelescu, este clară, însă nu mai încorporează doar latura metafizică şi intenţia de a crea literatură. Persistă totuşi tendinţa de a suprapune propriei experienţe un strat metaforic, dar fără a o substitui – Infernul lui Dante, Capela Sixtină şi frescele cimitirului din Pisa apar, într-adevăr, metaforic, dar fac parte din nişte ecuaţii comparative ale realului cu forţa creatoare.
Treptat, literatura în calitate de ficţiune rezultată din aceste experienţe începe să îşi asume ghilimelele de rigoare (de la roman la „roman“, de exemplu). Caracterul de confesiune, intenţia de a transmite adevăr apar mai târziu. Caracterul „iluminist“ al corecţiei este întotdeauna refuzat, sub formă de cale înfierată de mijloc. Privit izolat înăuntrul epocilor pe care le tratează, dacă alungăm fantoma comunismului, volumul poate fi citit mai relaxat, ca recuperare a unei istorii interesante în sine.