a20

K (Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried. Ed. Cartea Românească, 2015)

George Neagoe

Octavian Soviany a scris Moartea lui Siegfried (Ed. Cartea Românească, 2015) după o strategie îndelung exersată. Referinţele la Cântecul Nibelungilor sunt limpezi. Cele patru părţi ale romanului se numesc: „Umbrele Nibelungilor“, „Salutări de la Hagen“, „Răzbunarea Krimhildei“ şi „Amurgul zeilor“. Povestitorul însărcinat cu înscenarea epică insistă asupra patologiei criminale. Atavismul şi tragicul reprezintă coordonatele romanului. Genetica tarată atrage multe traume, purtate pe umeri de Siegfried von Kleist, detaşat în Legaţia Germaniei hitleriste la Bucureşti în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aparent invulnerabil, ca şi eroul germanic, ofiţerul Wehrmachtului comite suicid, căzând victimă educaţiei axate pe cultivarea obligaţiilor externe, şi nu pe îngrijirea aptitudinilor. Volumul conţine germenii unui bildungsroman al predispoziţiilor emoţionale. Moartea lui Siegfried mărturiseşte ignoranţa şi laşitatea civilizaţiei, care promovează, sub eufemismul genialităţii, dereglarea simţurilor.
Romanul pune în mişcare erijarea ca tehnică de strecurare prin realitate. Rezultă o serie de efecte mistagogice: vina excesivă, ruşinea cronică, panica, mania persecuţiei, mitomania, cinismul. Luciditatea este un morb, o însuşire morală atrofiată, uşor inflamabilă, iscând un lanţ infinit de explicaţii, de sofisme şi, în cele din urmă, de justificări. Epicentrul bulversării în Moartea lui Siegfried poate fi identificat într-una dintre epistolele expediate de Seneca lui Lucilius, unde absurdul era relativizat de întârzierea maturizării: „Căci de la o vârstă încolo nu mai este vorba de copilărie, ci, mai grav, de infantilism. Iar ceea ce este încă mai rău e că avem autoritatea unor bătrâni, dar defecte de copii – ba chiar nu atât de copii, cât de ţânci; copiii se sperie de lucruri mărunte, ţâncii de unele închipuite, noi – şi de unele, şi de altele“ (Seneca, Rămâi cu bine, trad. din limba latină de Ioana Costa, Ed. Seneca Lucius Annaeus, 2014, p. 17). Analizele filosofului stoic sunt relevante pentru Moartea lui Siegfried, întrucât cei implicaţi în poveste – respectiv militari, poliţişti, diplomaţi, agenţi secreţi – au răspunderi colosale. Ciclotimice şi amnezice, personajele îşi sabotează integritatea. Locuind în peştera platoniciană, ţintuiţi de mâini şi de picioare, se reped la figurile schimonosite ce li se perindă prin faţă.
Acţiunea se petrece în 1942, din primăvară până-n toamnă. Pe frontul de Răsărit, Germania se amăgeşte că va doborî blocada sovietică. La Bucureşti, pare că nu există opinie despre conflictul în care Ion Antonescu implicase ţara. Românii au alte priorităţi decât ostilităţile de peste Nistru: hrana zilnică, mondenităţile, afacerile mărunte. În climatul kafkian apar, chemaţi din lumea de dincolo şi comemoraţi prin fapte, fraţii lui Joseph K. Siegfried von Kleist are ordin să întocmească rapoarte despre starea spiritelor în capitala României. Îşi neglijează slujba, trăind comod, dar tracasant, neputând să găsească  echilibrul între frustrările personale şi îndatoriri. Îşi periclitează soarta, întâlnindu-se cu Danuta, o refugiată poloneză, de origine evreiască. Deşi dă semne că s-ar expune din neglijenţă, militarul se făleşte cu autoinstruirea endocrină, mulţumindu-se cu atingeri austere:

Există (îmi dau seama acum, când încerc să analizez această trăire unică, pe care n-o mai încercasem niciodată până atunci, nici măcar nu mi-o puteam imagina) stări de beatitudine ce depăşesc puterea noastră de rezistenţă, acţionând ca o masă uriaşă de materie explozivă asupra plămadei organice din care suntem alcătuiţi şi a căror prelungire dincolo de anumite limite poate să ne fie fatală. (p. 33)

Paranteza sugerează falsul control al instinctelor. În rărunchii bărbatului nu se manifestă voinţa liberă, ci reprimarea teroristă.
În zadar îşi apără Siegfried abstinenţa şi igiena. Doar un ins vulnerabil, cuprins de remuşcări, se apără cu înverşunare. Ca şi Heinrich von Kleist, venerat pentru operă (care tinde să se substituie vieţii depravate), ofiţerul nu suportă niciun miros, se păcăleşte că-l ajută un organism robust, respinge alcoolul îndoielnic şi îmbrăţişează monogamia. Îl vor ajunge din urmă demonii insatisfacţiilor celulare, târându-se prin zoaie ca poetul admirat. Se va împuşca, repetând gestul scriitorului, după ceremonia nupţial-funerară cu Danuta. Partenera îi este încredinţată prin intervenţiile agentei Sorana Simu („SS“), scriitoare şi pictoriţă destrăbălată, pe lângă ministrul plenipotenţiar al Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger. Insanitatea va fi accelerată de complicaţiile amoroase cu tânăra de treizeci de ani, pretinsa fiică naturală a lui Anastase Simu, colecţionar de artă şi fost secretar, în anii 1930, al Legaţiei României la Berlin. Se răsfrâng asupra lui Siegfried şi libaţiile, nevrozele, înclinaţiile halucinogene. Uneori, îl scot din paradisurile artificiale scrisorile conformiste ale nevestei, Gertrude. Îl consumă prezenţa amuzantă şi sâcâitoare a comisarului Mihai Kaftanat. Dialogurile între cei doi se poartă în cheie enigmistică. Poliţistul îl bănuieşte de complicitate la o crimă ce nu s-a probat, fiindcă se aflase în localul unde ziaristul Barbu Cernegură, îmbuibându-se, murise din pricina apoplexiei. Siegfried caută camaraderia persecutorului, având plăcerea maladivă să se convingă, într-un târziu, că nu degeaba este filat.
Îl destabilizează pe protagonist veştile primite de la unicul fiu, Günter. Trimis de Reich în Crimeea, numit secundul lui von Wedekind, comandantul lagărului de concentrare de la Sevastopol, băiatul va fi ucis în duel de un glonţ. Superiorii îl vor trece printre „eroii“ de la Stalingrad. Efeminat, labil şi îndoctrinat, tânărul subofiţer nu răspunde sentimentelor autentice, fiind târât într-o tovărăşie spartană. Totuşi, mulţumită unei clipe de gândire salubră, Günter îşi avertizează părintele: „Dar poate că n-a fost îndeajuns, poate că în spatele deprinderilor formate prin educaţie există într-adevăr (aşa cum ai spus tu) o anumită înclinare spre excesiv şi bolnăvicios.// Oare Heinrich să fi fost fala sau blestemul familiei noastre?“ (p. 202). Maiorul von Kleist se înrudeşte cu un scriitor romantic. În plus, pretinde că neamul lui coboară din împăratul Frederic I Barbarossa. Este izbitoare mezalianţa între genealogia ariană şi vlăstarul unui sinucigaş. Incompatibilitatea între nobleţea agasant afişată şi pornirile biologice denotă o legătură intensă cu moravurile decadente (vezi şi Textele de la Monte Negro, Dilecta, Viaţa lui Kostas Venetis, Pulberea, praful şi revoluţia sau Călcâiul lui Magellan). Delectându-se cu lectura însemnărilor strămoşului de sânge şi de cugetare intelectuală, ofiţerul este preocupat, îndeosebi, să compună o relatare a propriei intimităţi.
Latura livrescă a cărţii lui Soviany impune şi o abordare muzicală. Amurgul zeilor este ultima operă din tetralogia Inelul Nibelungilor de Richard Wagner. Atât cartea lui Octavian Soviany, cât şi secvenţa simfonică stabilesc o conexiune profundă cu romanul Marşul lui Radetzky. Capodopera lui Joseph Roth, inspirată de tema lui Johann Strauss-tatăl, relata dispariţia, abia la a treia generaţie de la înnobilare, a familiei von Trotta (Joseph, Franz şi Carl Joseph). Degradarea stirpei von Kleist este evidentă. Bunicul, general în rezervă, se bucură de stima oficialităţilor de la Berlin. Fiul, numit maior din recunoştinţă pentru von Kleist cel vârstnic, stă ferit de ciocnirile sângeroase şi huzureşte în capitala României, deşi e suspectat de înaltă trădare. Nepotul, nevolnic şi nepregătit de război, se îmbărbătează cu discursurile lui Hitler. E de subliniat că majoritatea personajelor înviate aici au fantasme scriitoriceşti, umplând de zor coli. Kurt, colegul lui von Kleist din Legaţia germană, colaborator al brigăzilor SS, compilează conferinţe rasiste, ajungând să se ocupe de propaganda nazistă în oraşul K. (Kronstadt – Braşov). Comisarul Mihai Kaftanat, un justiţiar obsedat, îşi consultă mai des jurnalul decât dosarele primite spre cercetare. Va sfârşi în Valea Piersicilor din curtea penitenciarului Jilava, încredinţat plutonului de execuţie, pentru că organizase asasinarea ospătarilor care-l serviseră pe Barbu Cernegură în noaptea decesului. Să nu-i uităm pe Hitler şi pe Stalin, stafii discrete, care au impus să li se editeze serii de „Opere“.
Moartea lui Siegfried este un roman care, fără a atinge nivelul din Viaţa lui Kostas Venetis, împlineşte vocaţia unui scriitor esenţial al literaturii române contemporane.