a17

Naufragiul comunismului şi resurecţia memoriei

Vladimir Tismăneanu

Extraordinar de revelatoare şi superb documentată, cartea Eroi şi victime de Maria Bucur (Indiana University Press, 2009) analizează modul de folosire şi abuzurile memoriei în România secolului XX, înaintea, în timpul şi după comunism. Mai mult decât atât, volumul demonstrează cât de legate au fost una de cealaltă experienţele totalitare din istoria acestei ţări. Punând accentul pe probleme ce ţin de comemorarea celor două războaie mondiale, Maria Bucur, care este titulara Catedrei Hill de istorie est-europeană în cadrul Universităţii Indiana, examinează relaţia dintre memorie, identitate, supravieţuire şi căutarea recunoaşterii experienţei traumatice individuale.
Unul dintre cele mai vizibile efecte ale prăbuşirii regimurilor comuniste a fost resurecţia memoriei. În timp ce leninismul a fost în mod programatic un regim al amneziei, cu alte cuvinte, o dictatură mnemofobică, postcomunismul a fost dominat de o abundenţă impresionantă a mărturiilor, memoriilor, documentelor, de cele mai multe ori publicate fără a se ţine cont de rigoarea ştiinţifică, de veracitatea şi plauzibilitatea istorică a acestora. O asemenea situaţie face ca o serie de întrebări să fie extrem de actuale: Cum modelează memoria şi memorializarea comunităţile politice? Există o modalitate prin care se poate crea o memorie europeană comună, mai ales una fundamentată pe o serie de probleme esenţiale? Care este relaţia dintre memorie, comemorare şi ritualuri controlate de stat? Care, când şi de către cine sunt mobilizate resurse pentru a genera şi consolida legitimitate, autoritate, prestigiu şi influenţă? În ce context solidarităţile anamnestice (un termen propus de istoricul Dan Diner) pot asigura continuitatea de experienţă între generaţia care a trăit o traumă şi cea care doar a învăţat despre aceasta? Cum putem evita cultivarea unor memorii care sunt bazate pe uitarea deliberată a suferinţei unor colectivităţi care la un moment dat în istoria lor erau sortite exterminării? Cum poate fi postmemoria construită, dezvoltată şi îndrumată într-o direcţie democratică, în contrapondere la perpetuarea discursurilor ce promovează ranchiuna, răzbunarea şi resentimentul?
Acestea sunt întrebările neliniştitoare care preocupă întreg spaţiul postcomunist. Stau mărturie pentru acest lucru dezbaterile din Polonia legate de rolul etnicilor polonezi în masacrul de la Jedwabne şi în pogromul de la Kielce (ambele evenimente au fost studiate exemplar de Jan T. Gross). Controverse similare au erupt periodic în România, mai ales în ceea ce priveşte responsabilitatea statului român pentru Holocaustul în care sute de mii de cetăţeni evrei şi zeci de mii de cetăţeni rromi au murit în condiţii groaznice.
Aşadar, un astfel de subiect deţine o calitate de urgenţă intelectuală şi politică. Una dintre chestiunile identificate de Maria Bucur ca fiind cele mai problematice în societăţile postcomuniste este chiar această angoasă înrădăcinată în prelungirea autovictimizării, inflaţia de mituri şi inabilitatea de a asuma erorile trecutului într-un mod demistificator.
Ar fi greu să negăm faptul că noile naraţiuni democratice înseamnă respingerea sistemului de credinţă comunist, care îşi are originea în rememorarea autojustificatoare şi mincinoasă a principalelor evenimente şi semnificaţii ale celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte însă, Maria Bucur observă judicios ambivalenţa actualei căutări a adevărului istoric:

Lumea democraţiilor postcomuniste se dovedeşte totuşi mult mai complicată şi nondemocratică decât pretind actualele elite politice atunci când se pune problema rememorării victimelor războiului. Modul în care aceste discursuri comemorative se vor schimba în următorii ani va indica felul în care rememorarea paneuropeană a celor două războaie europene poate deveni un efort nonantagonistic local şi continental. Pentru moment, tensiunea dintre aceste niveluri de încadrare a tragediei celui de-al Doilea Război Mondial lasă foarte puţin loc pentru a imagina un spaţiu al reconcilierii. (p. 17)

Acesta este un avertisment înţelept de care ar trebui să ţinem seama.
Maria Bucur îşi exprimă puternice îndoieli privind validitatea euristică a conceptului de memorie colectivă, preferând să îşi îndrepte atenţia asupra interacţiunii dintre memoriile oficiale şi cele vernaculare. Pentru ea, memoria socială pare să fie un concept mai potrivit şi cuprinzător. Volumul acoperă într-un mod profund şi pertinent aproape un secol de istorie a României. Primul capitol se opreşte asupra perioadei de dinainte de Primul Război Mondial. Al doilea accentuează catastrofa de pe frontul de Est, procesele de comemorare presupuse de cultul tradiţional al morţilor. Capitolul trei analizează încercările noului stat, România Mare, de a organiza comemorările ca un ingredient pentru continuarea construcţiei şi omogenizării naţionale. Capitolul patru examinează politicile comemorării în România interbelică. Capitolul cinci discută comemorarea războiului şi propaganda de stat în timpul celor două dictaturi (fascistă şi comunistă). Un capitol special este dedicat discursurilor victimizante care combină autocompătimirea cu autoglorificarea şi care instituie şi perpetuează astfel uitarea despre victimele grupurilor etnice şi sociale persecutate. Capitolul final pune accentul pe dilemele postmemoriei în România postcomunistă. Per total, volumul este un tur de forţă istoriografic, o lectură convingătoare impresionant argumentată. Cartea de faţă este, aşadar, o contribuţie semnificativă la un domeniu în permanentă expansiune care analizează subiectivitatea, intimitatea şi experienţele individuale în contextul unor evenimente catastrofice.
Cercetând modul în care românii (inclusiv istorici importanţi) sunt implicaţi în omiterea, în locul unei confruntări a ceea ce ei consideră episoade potenţial ruşinoase ale trecutului perpetuu „nedrept“ al istoriei ţării, Maria Bucur propune o rectificare necesară şi invită la obiectivitate şi luciditate. Volumul deconstruieşte varii discursuri autovictimizatoare şi insistă asupra necesităţii ca românii (sau polonezii, ungurii, croaţii) să depăşească autoglorificări şi martirizări fanfaronarde.
Depăşirea traumei trecutului nu poate fi realizată în absenţa unei asumări colective, a recunoaşterii vinovăţiei şi a exprimării compasiunii pentru victime. Există deja câţiva paşi importanţi care s-au făcut pentru asumarea moştenirii celor două totalitarisme gemene: studiul Holocaustului a devenit materie opţională în licee. Există oficial o Zi Memorială a Holocaustului. În mod similar, preşedintele României, Traian Băsescu, a numit o comisie de analiză a dictaturii comuniste şi şi-a cerut în mod public scuze, în numele statului român, victimelor represiunii comuniste. Cu toate acestea, sfera publică este încă bântuită de memorii neasumate, de refuzul unor intelectuali de a accepta magnitudinea masacrelor antisemite şi chiar de eforturi de a-l prezenta pe Ion Antonescu drept erou. Negaţionismul este prezent totodată în încercările de a descrie regimul comunist, mai ales perioada Ceauşescu, drept o expresie a emancipării naţionale. De fapt, Monica Lovinescu, un intelectual critic marcant, a afirmat că moştenirile fasciste şi comuniste au fuzionat, în timpul lui Ceauşescu, într-un conglomerat ideologic toxic pe care eu l-am numit barocul stalino-fascist…