a15

Şi eu i-am fost studentă

Marta Petreu

Nu cred că se terminase semestrul întîi al primului meu an universitar cînd am fost anunţaţi, noi, cei şapte sau opt studenţi ai anului întîi de la Filosofie, că urmează, din ordin de sus, să facem şi istorie. Musai. Asta era în anul universitar 1976-1977. Iar în semestrul doi s-a prezentat la noi un domn în jur de patruzeci de ani, cu părul cum e-al meu acum, adică încărunţit, dar al lui ceva mai lung, pieptănat peste cap. Un domn palid, ca şi cum ar fi stat tot timpul departe de lumina soarelui, şi zîmbitor. Afabil ar fi, poate, un cuvînt mai potrivit. Purta un costum cenuşiu, nu cine ştie ce elegant. Era conferenţiar, fusese profesor în America, ceea ce suna fabulos, şi îl chema Pompiliu Teodor.
A fost primul meu profesor de istorie de la universitate. Zîmbea atît de des şi de firesc, încît în memoria mea numele lui e asociat nu doar cu specializarea lui, Luminismul, ci şi cu zîmbetul prin care apropia şi apropria ce-i convenea. Era calm, lent şi deloc intimidat de privirile noastre, la prima întîlnire probabil nu foarte prietenoase. Iar de predat, nu ne-a predat istorie, nici măcar în forma înregistrată în foaia mea matricolă, ca „Probleme fundamentale ale istoriei patriei“, ci istoria istoriografiei. În anul întîi ne-a făcut şi seminarul, abia în al doilea, cînd ne-a predat Istorie medie, seminarul l-a ţinut Nicolae Bocşan, care apărea la clasă cu geanta lui burduşită de cărţi şi notiţe – şi părînd foarte sever, foarte ştiutor şi foarte obosit, avea atît de multe seminarii, mi-a spus atunci, căci l-am întrebat, încît stătea noapte de noapte să se pregătească. Pe Pompiliu Teodor îl văd, în mica sală de la parter, din aripa dinspre Casa Universitarilor a clădirii centrale, plimbîndu-se în spaţiul îngust, în forma literei U, din faţa şi lateralele băncilor. Vorbea liber, cu privirea concentrată în el însuşi şi trecîndu-şi din cînd în cînd mîna dreaptă, ca un pieptene răşchirat, prin păr; apoi şi-o băga în buzunar şi-şi zornăia cheile – sau mărunţişul? pe el n-am îndrăznit să-l întreb nimic. Erau gesturile lui caracteristice. Şi-n scurtă vreme, i-am înregistrat şi ticul lui verbal.
Deşi noi l-am primit cam îmbufnaţi, că, de!, noi eram de la Filosofie şi, în tembelismul nostru tînăr, credeam că n-avem nevoie de Istorie, ne-a cucerit din cîteva mişcări. Şi-a devenit şi pentru noi, cînd eram între noi: „Pompi“. Era atît de cult şi împletea atît de măiestrit ideile, părînd că are o mare distanţă faţă de „evenimenţialul“ istoric (pe care, automat căci filosofic, noi îl dispreţuiam), menţionat mereu ca un subsol al frumoaselor lui construcţii ideatice şi deci transformat într-un: evenimenţial vorbind, încît n-aş fi chiulit de la cursurile lui pentru nimic în lume.
Nu-i vorbă, pe lîngă curs, erau pauzele. Minunate ca vacanţele. Profesorul şi le petrecea cu noi, în dreptul ferestrei care dă spre curtea interioară a clădirii centrale. Pe vremea aceea, adică în era fumătorilor, în clădire se fuma oriunde, colegii mei fumau, eu fumam, iar Pompiliu Teodor, cu noi: ţigări scoase dintr-o cutie albă inscripţionată auriu, o, da, Papastratos. Aşa că fumam laolaltă, ca-ntr-o scenă din „Povestea vieţii mele“, el istorisindu-ne una, alta, despre America, despre cum dimineaţa la el acasă vorbesc numai englezeşte, despre cum muncesc studenţii americani, chiar şi cei bogaţi de-acasă, şi asta nu doar în timpul vacanţelor. Cînd? l-am întrebat, noi aveam vreo 44-46 de ore pe săptămînă, de la 7,30 pînă seara la 8, cu „ferestre“ desigur, dar… O, ne-a spus el, acolo cursurile sînt mai puţine…
Atmosfera asta aproape rousseauistă, de curs aproape privat cu un profesor aproape privat şi de elită, cu pauze de fumat şi taclale, s-a dus ca fumul în anul al doilea. Ce păţiserăm noi în anul întîi, să ne fie schimbată specializarea în mijloc de an, au păţit-o în anul II şi psihologii, care-au devenit nici mai mult nici mai puţin decît psihologi-filosofi-istorici, cam ca noi aşadar. Cursul de istorie, tot de la 7,30 dimineaţa, a ajuns la comun şi s-a mutat la etajul întîi, într-un amfiteatru de pe colţ, cu vedere spre actuala stradă I. C. Brătianu. Şi gata cu discuţiile amicale în pauză, la ţigară, profesorul afişa în faţa noastră un aer la fel de zîmbitor, dar cumva din depărtare, căci apretat într-o sobrietate potrivită şi cu numărul acum mare de studenţi, şi cu demnitatea lui de conferenţiar. Cursul, bineînţeles, rămăsese la fel de seducător, ticurile magistrului, aceleaşi, favorizate şi de spaţiul mult mai larg unde putea să-şi facă du-te-vinoul lui de vorbitor peripatetician. Şi, bineînţeles, eu îl pîndeam ca mai înainte, la fiecare pieptănat cu degetele trăgeam o linie în colţul paginii din caiet, iar la sfîrşit făceam socoteala. Într-o dimineaţă de iarnă am observat, nu fără frustrare, că pentru o dată, pentru o singură dată, nu s-a mai pieptănat, cu gestul lui automat şi pe care i-l aşteptam, era proaspăt tuns şi frumos pieptănat, părul strălucea ca oţelul lustruit cu migală – şi-o şoaptă ironic-afectuoasă a trecut prin telegraful fără fir de la o studentă la alta: briantină.
Era fermecător. A fost primul care ne-a vorbit despre E. Lovinescu – i s-a adăugat, peste un an, Ioan Aluaş –, despre Edgar Papu, Paul Hazard, Şcoala Analelor şi altele. Nu înţelegeam tot ce ne spunea, nu aveam timp nici măcar cît să-mi recitesc notiţele, revelaţia de înţeles pentru cursul întreg am avut-o abia în sesiune, cînd mi-am sistematizat însemnările şi-am hăpăit la repezeală cîteva dintre cărţile pomenite de el.
Examenul din anul întîi, la care m-am dus cu groaza mea rituală în faţa oricărui examen, este, în memoria mea de acuma, o întîmplare încîntătoare. Se nimerise să fie duminica, era planificat ultimul din sesiunea de vară, aşa că eram, cu toţii, eu ca toţi, sfîrşiţi de oboseală. Pe vremea aceea şi în grupa mea, la examen se mergea: băieţii în costum, fetele în fustă şi bluză albă, eventual albastră… La Pompi m-am dus în blugi, cam mari, dar primii din viaţa mea şi singurii pe care-i aveam, şi – sfîrşit de sesiune, criză de bluze reglementare! – un tricou franţuzesc ieftin, de adolescent, imprimat cu palmieri albaştri, peste care scria cu galben, de cîteva zeci de ori: Hawaii Paradis. Şi Paradis a fost. Imediat ce am tras biletul mi-am dat seama că nu stăpînesc ca lumea al doilea subiect. Am stat în bancă şi-am început să fircălesc cîteva cioturi de idei, un coleg maramureşean cu părul ca păpădia, pe numele lui Petre, răspundea cu maxilarele strînse de încordare, era stilul lui „nordic“, nimic de făcut. Ca molipsit de la tensiunea maramureşeanului, nici profesorul nu mai zîmbea, iar cînd Petre al nostru a făcut o pauză mai lungă, profesorul a început pur şi simplu să vorbească în locul lui… M-am oprit, ca toţi, să mai ascult un curs. Cînd mi-a venit rîndul, m-am ridicat. Nu e nevoie, mi-a surîs Pompiliu Teodor. Dar eu am rămas în picioare, verticala îmi dă un plus de forţă, credeam şi mai cred eu şi-acuma, mi-am trecut mîna dreaptă prin părul scurt, mi-am băgat-o în buzunar să-mi zornăi monedele de noroc pe care le-aveam puse de cu seară acolo, şi-am început în sfîrşit să vorbesc: Evenimenţial vorbind… i-am spus eu… şi-am străbătut, cu voce sigură şi gesturi un pic mai largi decît ale lui, strat cu strat, toate foile doboşului istoriografic despre descălecări şi întemeieri de state româneşti. Am spus ceva şi la al doilea subiect, Tudor Vladimirescu, cu acelaşi aplomb şi la fel de evenimenţial vorbind, noroc că după două fraze el mi-a făcut un semn mic cu mîna, gata. Şi mi-a dat 10. Nu cred că l-am păcălit, profesorii nu pot fi păcăliţi chiar aşa de uşor. Cred însă că jocul meu, autoironic mai mult decît ironic, afectuos cu siguranţă, l-a amuzat. Şi c-a intrat în el ca binevoitor complice.
L-am avut profesor doi ani, am doi de 10 de la el, mă simt bine cînd îmi amintesc asta.
Acum vreo doi sau trei ani, cînd m-am întrebat singură ce dracu’ m-a apucat pe mine de-am cercetat, din tot ce puteam cerceta, exact relaţia dintre ideile filosofice şi evenimentele istorice turbulente, mi-am amintit că, de fapt, aşa am şi-nceput: scriind o teză de licenţă despre filosofia istoriei la Şcoala Ardeleană. Temă clar în siajul cursurilor lui Pompiliu Teodor. Şi că, în mintea mea atunci, s-a format şi tiparul inconştient şi deci imperativ a ce şi cum trebuie să fac eu mai departe, dacă cumva voi mai face ceva, chiar dacă despre alte epoci. Ideea de spiritul epocii/timpului, fără de care nimic nu poate fi înţeles, nici măcar filosofia; ideea de istorie ca istorie a mentalităţilor; interesul pentru primul nostru modernism, Şcoala Ardeleană; respectul pentru istoria şi cultura românească; prima lectură din Keith Hitchins… şi altele, cîte, de la Pompiliu Teodor le-am primit. Şi tot datorită lui, l-am citit din doască-n doască pe David Prodan, pe care-l admir şi ca prozator, nu doar ca istoric.
Mi-amintesc o iarnă geroasă cu frig uscat, una dintre iernile blestemate din răposatul regim, terminasem facultatea de destui ani, eram profesoară bună la toate la Liceul „Racoviţă“, cînd, ce bucurie, l-am întîlnit pe stradă, în faţa Clădirii Echinox, cum îmi place mie să-i spun, pe Pompiliu Teodor. Ce faci? m-a întrebat, şi eu i-am povestit ultima mea lectură, Cronică de familie de Petru Dumitriu. Şi-n frigul acela uscat şi prăfos, am încins o dezbatere în mijlocul străzii, şi-am căzut de acord că da, cartea ar trebui republicată aşa cum e, cu volumul trei desfigurat, pentru că desfigurarea ideologică arată cît de uriaşă a fost presiunea politică exercitată asupra acestui talent etc., etc. Ştia şi literatură, sigur. Cum ştia şi filosofie, bineînţeles, l-am auzit, în anii ’90, vorbind foarte aplicat despre Cioran.
Aşa că, recunosc, datorită lui am înghiţit istoria văzînd-o la adevărata ei însemnătate, iar ceea ce trebuia să fie ghinionul meu şi-al anului meu a fost, pentru mine, un noroc, căci mi-am dat seama că, fără istorie, filosofia devine un arhipelag de plauri aparent atemporali plutind leneş, la hazard, pe apele unei inexistente atemporalităţi.
Vin de jos, de la talpa ţării, părinţii mei au fost ţărani, părinţii părinţilor mei au fost ţărani şi aşa pînă la Adam şi Eva. Eu am învăţat de unde am găsit ceva bun de-a fi învăţat, mi-am cules bunurile care mă structurează de acolo de unde le-am întîlnit. Pompiliu Teodor mi-a dat – ne-a dat tuturor, dar nu ştiu cum a rodit în ceilalţi, ştiu numai ce s-a întîmplat în mine – un principiu explicativ despre lumea românească. Democraţia, a spus el, zornăindu-şi în buzunar cheile sau mărunţişul, se învaţă prin exercitare vreme lungă, de către fiecare şi de către toată lumea. Cred că l-am auzit afirmînd asta de vreo trei, patru ori. Spre norocul meu, nu l-am înţeles pe loc, aşa că afirmaţia lui mi-a rămas în minte ca un fel de şaradă, iar peste ani, pe măsură ce m-am maturizat, am înţeles-o şi-am început s-o dau mai departe, neuitînd niciodată să numesc sursa: Pompiliu Teodor, căruia şi eu i-am fost studentă.

19 decembrie 2015, Cluj