a41

Kurosawa şi Dima

Alexandru Jurcan

În Bărbierul din Siberia de Nikita Mihalkov un sergent atroce se simte complexat că nu ştie cine era Mozart, de aceea îi obligă pe subalterni să repete: „Mi se fâlfâie de Mozart!“. Unul – orgolios şi tenace – refuză să repete şi poartă masca pe figură zile în şir, ca să-şi asume obstinaţia. Şi Dai Sijie, în Balzac şi Micuţa Croitoreasă, are o replică a unui idiot: „Mozart se gândeşte întotdeauna la Mao“.
În Bărbierul din Siberia ea citeşte Anna Karenina. În Insuportabila uşurătate a fiinţei (Kundera), acelaşi roman de Tolstoi. Şi în Anna de Nikita Mihalkov, aceeaşi Anna Karenina. Tot felul de obsesii, de colaţionări. Unde vreau să ajung? La ideea că livrescul, cinefilia, viaţa nu mai cunosc frontiere. Un melanj tandru, ciudat, inefabil. Parcă le caut cu lumânarea, dacă mă gândesc la ce mi s-a întâmplat în Bretagne acum câţiva ani. Asta ca să limpezesc întrepătrunderea dintre viaţă, film, literatură. Am fost găzduit (era Săptămâna culturii româneşti) la familia Durose. Yvon Durose era căsătorit cu Tania (rusoaică). La ei se afla şi mama Taniei, venită tocmai de la Moscova. Şi ce aflu? Că prin 1975 Kurosawa filma Dersu Uzala (URSS/Japonia, 1975; sc. Akira Kurosawa, Yuri Nagibin; r. Akka Kurosawa; cu: Maksim Munzuk, Yuri Solomin, Svetlana Danilcenko, Dmitri Kordkov) prin munţi. Acolo l-a întâlnit pe tatăl… Taniei. Kurosawa avea nevoie de un băiat pentru rolul Vova. Şi l-a ales pe fratele Taniei, pe Dima (Dmitri) Korcikov. Mama Taniei lăcrimează. Da, au filmul pe casetă, pot să-l văd. Mi l-au făcut cadou. Mai există graniţe între ruşi, japonezi, viaţa mea şi film? Kurosawa – îmi povesteşte Tania – i-a făcut cadou lui Dima o bicicletă, la sfârşitul filmărilor. Adusă din Japonia! Stârnind invidia vecinilor.
Mai apoi, Dima a studiat şi a devenit actor. A mai jucat în câteva filme şi… a murit într-un accident. Vara trecută familia Durose a trecut pe la mine, aici în România. Revăd Dersu Uzala ca să-mi amintesc de întâmplările mele cinefile. Filmul a fost realizat după două scrieri de călătorie ale lui Vladimir Arseniev. Kurosawa a prelucrat acele rapoarte, lăsând în film (drept literatură) câteva fraze servind de liant între capitole. Muzica lui Isaak Swartz fascinează şi creează atmosferă. Ilustraţiile muzicale apar rar, deoarece Kurosawa preferă dialogul păsărilor, împletit cu vorbele focului, cu şuierul vântului. Filmul acesta (un imn adus deopotrivă naturii şi prieteniei) mi se pare foarte diferit de celelalte filme ale lui Akira Kurosawa (Dodeskaden, Ran, Vise, Rapsodie în august, Rashomon, A trăi, Yojimbo, Cei şapte samurai, Sanjuro, Kagemusha etc.).
Kurosawa s-a născut în 1910, într-o familie de comercianţi, la Tokio (moare în 1998). Fratele său (Heido) l-a determinat să iubească literatura. După sinuciderea lui Heido, Kurosawa devine asistentul cineastului Yamamoto, de la care învaţă toate aspectele profesiei. La 75 de ani, Kurosawa realizează Ran – o culme a temelor sale, amintind la început de Regele Lear (aici bătrânul împarte averea celor trei fii). Tema centrală a operei lui Kurosawa este transmiterea valorilor şi a cunoştinţelor de la taţi la fii, de la profesori la elevi. În Dersu Uzala asistăm însă la un mister păstrat cu sfinţenie. „Kanga“ înseamnă spiritul naturii, care te poate pedepsi dacă ai deranjat echilibrul sacru al naturii. „Amba“ e metafora spaimei. După ce Dersu a împuşcat un tigru, el se teme să mai rămână în taiga şi se refugiază în casa căpitanului. De la sălbăticie la civilizaţie însă, Dersu moare încet într-un mediu pentru care n-are înclinaţie. Fiul căpitanului (Vova) se apropie de Dersu, însă oraşul sufocă, îndepărtează… Dersu se va reîntoarce în munte şi va fi omorât în mod stupid, pentru o puşcă nouă (dăruită de căpitan).
Suntem în 1907 în taiga, unde Dersu e „rege“, ştie totul, conduce pe căi sigure detaşamentul lui Arseniev. „Omul e atât de mic în faţa imensităţii naturii“ (notează Arseniev în jurnalul său, care stă la originea scenariului lui Kurosawa). Cucuvele, zgomot de foc, gheaţa, luna roşie, crivăţul, tablouri glaciale, trestii, peşti prăjiţi, bârne, tăceri, suspans… Corul nocturn, în jurul focului, anunţând: „Vultur cu aripi albastre, unde erai atunci“. Mai încolo, într-o colibă, stă chinezul Li, refugiat acolo… de 40 de ani (!), deoarece iubita l-a părăsit. Când ameninţă tigrul, Dersu îi vorbeşte: „N-ai destul loc? Noi ne vedem de drumul nostru, n-avem nimic cu tine“. Şi tigrul, ascuns undeva, înţelege. Noaptea de Anul Nou rămâne ca o realizare cinematografică absolut uluitoare. Trebuie văzut filmul, aşa ceva nu se poate povesti. Poate că niciodată n-am auzit un asemenea dialog al păsărilor. Coloana sonoră e perfectă. Imaginea (Asakazu Nakay) evită orice prim-plan.
Mi-l imaginez pe tatăl Taniei, asistând la filmări, printre cai, focuri, zăpezi. Îl văd pe Dima bucurându-se de o bicicletă. Mai apoi, Tania se căsătoreşte în Bretagne şi, în fiecare vară, merge spre Moscova, să-şi viziteze mama, care – din când în când – revede filmul cu Dima. Kurosawa a murit, Dima la fel, chiar şi Anna Karenina… şi totuşi, CEVA rămâne, nu? Arta, în perenitatea ei, nu salvează ceva din viaţa noastră de pulbere?