a3

De peste Prut: Mircea V. Ciobanu

Ion Pop

Din fişa biobibliografică de la sfârşitul plachetei intitulate Resetare (Bucureşti: Ed. Vinea, 2014), reiese că Mircea V. Ciobanu este acum doar la al doilea volum de versuri (după Haydn între două claxoane, apărut în 1995). N-am ajuns să i-l citesc pe primul – pe autor îl ştiam mai degrabă critic, cu semnături în periodice semnificative din Moldova şi de la noi –, un cititor exigent şi fin al actualităţii, dar interesat şi de istoria literară. Dacă ar fi să-l credem după cele mărturisite în postfaţa acestei noi culegeri de versuri, poetul ar fi cedat în faţa exerciţiului de cititor specializat, compunând stihuri mai curând ocazional şi cu mari pauze. De unde – zice el – şi eclectismul sumarului şi diferenţele de stil dintre poezii. Cum însă acest text însoţitor e scris, se vede uşor, de la un cap la altul prin antifrază, autorul prefăcându-se a-şi minimaliza scrisul liric, fie pentru că ar fi inactual, depăşit, fie ca lipsit de gravitate, excesiv de ironic şi ludic, postmodern-textualist (cu precizarea că poezia în genere a cam devenit inactuală şi fără folos în vremea noastră), mica postfaţă se cuvine înregistrată doar pentru expresivitatea ei stilistică, de autopersiflare.
Care sunt credinţele sale reale se vede din chiar prima piesă, Am trecut prin oraş, unde, dincolo de „memoria impresionistă“, cu „improvizaţii postmoderniste“ şi o „simfonie kitsch în ba-rock minor“, din ambianţa citadină, rămân înregistrate durabil doar reminiscenţe livreşti, precum întâlnirea cu Whitman şi cu femeia iubită, care l-ar fi putut inspira şi pe… Petrarca. Foarte curând se vede însă că regimul autoironic va domina întregul volum: o poezie cu punctul de plecare în Harap-Alb oferă o imagine programatic comică, luând în răspăr preparativele pentru scrisul grav şi profund (situaţia se va repeta în Ultima maşină de scris, unde se propune detaliat, cu umor, un fel de plan de lucru pentru un amplu poem a cărui redactare va fi amânată sine die); alta se intitulează Ieşirea din mit şi e redactată într-un limbaj colocvial, atacând expresia liric-exclamativă („te speli cu lumină ce frumos dom’le“!), următoarea pune cuvintele să se rătăcească prin crâşme, „resetându-se“ peste noapte ca… înjurături; în vecinătate, un personaj chefliu, Teodosie, bea bere „exclusiv pentru respiraţia largă a diegezei“… A viziona la cinematograf o comedie în ziua morţii dictatorului este considerat, pe acelaşi ton, „un act de curaj civic nemaipomenit“; pe un „drum prozaic“, poetul se vede tresărind „la prima digresiune lirică“, cu o cioară croncănindu-i în spate, dar pe penele căreia el scrie „corb“, cu aluzii la celebra pasăre a lui Poe, dar şi la editura lui Daniel… Corbu, şi se aruncă în ea cu o „piatră filosofală“; un poem cu trimitere la Dalí imaginează ionescian proliferarea absurdă a sertarelor, într-o lume care este ea însăşi un „sistem de sertare“, iar mai încolo e notată „criza lalelelor“, un bulb ajungând o „ceapă degerată“, – semn al „prăbuşirii valorilor simbolice“… Cu un asemenea limbaj, textele invită la o lectură în dublul registru specific exprimării ironice – una spui şi alta… crezi, ca să vorbim pe acelaşi ton degajat –, astfel de discursuri mascând o fire lirică, aproape sentimentală, inhibată de răsturnarea ierarhiilor în lumea din jur şi de toate relativizările valorilor „înalte“.
A doua secţiune a plachetei apasă pe desenul de „scrib“ al poetului, care mimează o relectură a propriilor texte, parcă pornit la vânătoarea de expresii ale lirismului „nobil“. Câteva poezii încep cu formule de tipul: „ziceam:“, „iată ce (mai) scriam“, „încercam să explic“, pentru a se deda imediat la un fel de disecţie textuală, ce detectează, tot (auto)ironic, mecanismele scrierii, articularea metaforelor considerate acum prea pretenţioase, emfatice, artificiale, ca şi cum un cititor ar privi mereu peste umărul poetului, amendându-i alunecările, excesele, stângăciile. Se construieşte astfel o mică comedie pe tema relaţiei creator-cititor(i), – pluralul e admisibil fiindcă unul e chiar autorul, celălalt cititorul din afară. Protagonistul acestor poeme face din recitire un act de construcţie/deconstrucţie a discursului, cântărind jucăuş aproape fiecare vers şi metaforă, ca, de pildă, în Poem albastru: „iată ce (mai) scriam: // sufocant / infinitul se strânge (trebuia să scriu prin bară: se strânge/te strânge) / din toate părţile / ca un corset (care-şi doreşte / perfecţiunea pe care nu ţi-o doreşti) // aburii penetranţi (o fi ceva ca mâzga, ca negura, ca răceala la spate?) / te latră (aici e limpede) / în tinele lăuntric / până la sublimarea totală (e ceva aici, nu?) / în vidul iraţional (pretenţios şi fără legătură între ele, cuvintele) / al poemului (aha, asta era? Stai să mai citesc o dată)“.
Acest mod de a face şi desface textul se află, evident, în linia directă a Descântotecii lui Marin Sorescu, unde se juca pe un scenariu al scrierii şi lecturii ce punea în ecuaţie raportul dintre convenţional şi trăit, sugerându-se nevoia unei apropieri cât mai credibile de acesta din urmă, adică de autenticitatea expresiei de sine. Chestiunea, mereu reactualizată în critica românească, a raportului dintre livresc (văzut ca semn al artificiozităţii, al lipsei de contact cu realul „viu“) şi esenţial se pune şi aici, cum o confirmă şi versurile de la pagina următoare, de sub titlul Elegie: „iată ce scriam: // şi aşa dintr-odată pui cartea deoparte / ca un laş (chiar aşa scriam?) / de parcă nu ai fi spart până acum niciodată / fişierele afectelor prin biblioteci publice / te inspiri (aşa spuneam?) – subit! – din sentimentele proprii / de parcă ai putea să scrii / ceea ce nu ai citit niciodată“. Spontaneitatea scrisului e şi ea în joc, iar problema „neliniştii visate“ (adică a trecerii în expresie lirică a frământărilor interioare) rămâne la rândul ei deschisă, lăsând în tensiune relaţia dintre autor şi textul său. Acest aer de suspiciune permanentă aproximează o stare de spirit specifică poeţilor cu bogată experienţă de lectură, obsedaţi de efectele negative asupra „autenticităţii“ scrisului lor, însă care nu pot nici renunţa cu totul la memoria culturală din care s-au nutrit ori se mai alimentează. Situaţia nu e tratată însă deloc în registrul grav şi dramatic, fiind lăsată cumva în suspensia ambiguităţii, prin relativizare „postmodernă“. Dificultatea acestor raporturi cu realitatea imediată, a lumii şi a eului, nu e rezolvată totuşi, fuga de „bibliotecă“ nu se soldează decât cu o însingurare sterilă: „ziceam: // de dimineaţă ingerez o pastilă / amară o cafea amară un ceai amar / pentru digerarea zilei care mă agresează / luminoasă şi goală // o nuditate obscenă una de mahalagioaică de femeie accesibilă / astea nu m-au tentat niciodată /…/ mă deschid în interior transtextual cum ar veni / răscolesc imposibile splendori trec prin toate / uşile mele reveriile îmi sunt otrăvitor / fluorescent colorate ironic desigur dar // sunt pastila pastelată pentru toţi e OK / mă pierd în toate rândurile pe care vreau / să le scriu nu mai doresc decât // să urc din staţia bibliotecilor în autobuzul / de pe ruta nu mai vreau să ştiu nimic sunt / singurul pasager“… Mai apropiat de stilul direct-confesiv e un poem precum Împărăţia cerurilor, altul, O vizită la Elisabeth, e o naraţiune cam diluată a unei vizite la o prietenă franţuzoaică, încă unul – Tigrul – e o fantezie-reverie relatată în stilul ironic ştiut.
În universul cumva metatextual se situează şi versurile din ciclul ultim, Lumea mea de hârtie, care conţine chiar un poem cu acest titlu, ecou dintr-o cunoscută poezie a lui Marin Sorescu, Uraganul de hârtie, scris pe un ton ceva mai domol-ironic. Tema inutilităţii scrisului poetic în vremurile mai noi revine – „eşti bufonul inofensiv / căruia i se permite să divulge adevărul neamului / oricum nu te ia nimeni în serios“, ni se spune fără ocol în Bufonul sau despre mimesis; ori, în altă parte: „scrii poeme ca să râdă lumea de ele / după ce redactorul care te-a făcut poet te-a demis şi / te-a împins în zona cinică a criticii“. Ceva din acest „cinism“ trece şi în cele mai multe dintre textele poetului, supravegheate, într-adevăr, de o conştiinţă mereu trează de cititor al propriilor scrisuri, deplin cunoscător al tehnicilor şi mecanismelor compoziţionale, de poietică, şi nu mai puţin avizat în privinţa dificultăţii de a transmite în chip autentic „adevărul“ despre sine şi lume: „din tot ce văd nici cât unghia nu încape în cuvinte / din tot ce simt nici cât negrul de sub ea / nu poate fi experimentat şi numai atunci când bolborosesc poeme / ermetice vagi încâlcite ajung să-ţi transmit măcar / starea mea confuză tulburătoare dacă / nu adevărul pe care îl văd aud simt“… În realitate, Mircea V. Ciobanu, dublat cum e mai tot timpul de criticul din el, nu se „bâlbâie“ niciodată. Ezitarea lui cu privire la calitatea şi receptarea mesajelor sale ţine de caracterul dubitativ-interogativ al unei conştiinţe reflexive, pentru care secretele compunerii poemului nu există, rămânând în penumbră doar cele, deloc neesenţiale, ale unei intranzitivităţi a discursului care să se dispenseze de medierile metaforic-simbolice ale lirismului „înalt“. Drept care compune mici scenarii autopersiflante, nu fără un oarecare exces, cum spuneam, pe tema acestui inconfort al scriitorului care s-ar vrea eliberat – şi nu poate – de conştiinţa unui poeta faber. Le construieşte cu degajare, fără mari înfiorări şi nelinişti, are simţul umorului, relativizează îndeajuns pentru a face din versurile sale mărturii ale inconfortului de a trăi într-o lume depoetizată, luată aşa cum e, poate cu un dram de subtextuală melancolie. Pe un spaţiu deocamdată restrâns, dar nu fără un ecou semnificativ, atât ca mesaj, cât şi ca expresie stilistică.