a29

Irina Petraş

1. Dincolo de formulare, fiindcă sper, fireşte, să nu fie „ultima“, să spun mai întâi că, la capitolul carte de literatură română, răspunsul unui critic literar (foarte) activ nu e edificator pentru încheierea dramatică lansată de Marta Petreu la Colocviul romanului românesc – cum că literatura română şi-a pierdut cititorii, iar românii citesc cu precădere „autori străini“. În România literară, în Viaţa românească, în Steaua, dau susţinute dovezi că mă număr printre cititorii de literatură autohtonă, dar nu e lipsit de importanţă amănuntul că asta face parte din „fişa postului“ de critic literar. Apoi, din pricina alerteţei tot mai… alerte cu care îmi îndeplinesc îndatoririle şi îmi satisfac bucuriile de cititor, am în curs de citire, tot timpul, mai multe cărţi deodată, prin urmare niciuna nu e în mod clar cea mai nouă. Aşadar, voi răspunde că am recitit Drumul egal al fiecărei zile al Gabrielei Adameşteanu cu încântarea că rămâne o foarte bună carte şi, la cea de-a şasea ediţie, e tot fără riduri; şi Vino cu mine ştiu exact unde mergem, antologia lui Dan Sociu, un poet pentru care n-am găsit încă formula potrivită ca să scriu cât de mult îmi spune. Se află în curs de lectură cvasisimultană cartea lui Cosmin Borza despre Marin Sorescu (debut de curând premiat de Filiala Cluj a USR; eu socotesc şi critica literatură!!), Moartea lui Siegfried, romanul lui Octavian Soviany, Mierla neagră a lui Radu Ţuculescu, poemele lui Andrei Doboş din Valea rea. Pentru un om care preţuieşte conexiunile de tot felul, aceste lecturi intersectate nu se incomodează defel una pe alta.
2. În aceeaşi manieră, am citit Julian Barnes, Puls (traducere de Radu Paraschivescu) – e unul dintre autorii mei preferaţi: cartea lui Nimicul de temut stă, pentru mine, alături de Intermitenţele morţii a lui Saramago; Stefano Zecchi, Când tata m-a învăţat să fluier (traducere de Gabriela Lungu). Fiind vacanţă, mă regalez, din când în când, cu o Agatha Christie, o P. D. James ori o Tracy Chevalier, neapărat în engleză.
3. Citesc dintotdeauna cărţi de ştiinţă (mai ales fizică şi cosmologie, filosofie şi sociologie) şi preiau sintagme/concepte pe care le pot transforma în metafore critice (acordul fin, privirea laterală, ochiul leneş, universul elegant, ochiul haptic, multiversul, materia neagră, M-teoria, singularitatea etc.). Recitesc Michel Onfray, cele şase volume din O contraistorie a filosofiei. Acum şi aici însă, voi pomeni o singură carte: Borislav V. Pekić, O istorie sentimentală a Imperiului Britanic (tradusă la noi de Editura Historia în 2008). Autorul, important prozator sârb, a trăit în Anglia ultimii săi 20 de ani de viaţă (a murit în 1992) şi a ţinut la BBC prelegeri despre istoria Angliei pe care le-a reunit în acest volum – o înlănţuire de eseuri spumoase, foarte informate, libere, care descriu o lume, o atmosferă, mentalităţi, identifică efecte subterane, reconstituie forfota contextelor istorice în excelente, ironice fabule cu morala adusă la zi.