a27

Olimpiu Nuşfelean

Cărţi care nu vor să fie ultimele. De la data cînd am primit întrebările pînă la data cînd am găsit confortul de a răspunde invitaţiei, au trecut cîteva zile. În aceste zile s-au „consumat“ deja nişte lecturi… Aşa că mi-e greu să desemnez „ultima lectură“ cu referire la o carte sau alta. Şi apoi sînt şi lecturi în curs, care, poate, mă captivează mai mult decît cele deja consumate. Lecturile mele refuză a fi definite drept „ultimele“. Şi eu, din proprie iniţiativă, fac şi o distincţie între ultima carte citită şi ultima carte care m-a impresionat, distincţie care nu vrea să afecteze intenţia clară a întrebărilor. Poate, uneori, ai dori să vorbeşti mai mult despre ultima carte care te-a impresionat, cîndva, decît despre ultima carte citită, pe care, poate, o încadrezi şi într-o „lectură de serviciu“. Iar vara, poate mai mult decît într-un alt anotimp, lecturile lejere se amestecă mai mult cu cele serioase… Dar…
În limba română, ultima carte parcursă – care nu prea are legătură cu vara – este una de, să zicem, istorie literară – Familia 150, o carte apărută la Editura Universităţii din Oradea, o culegere de articole şi studii despre revista care l-a debutat pe Eminescu şi care a urmărit creaţia în creştere a poetului. Dar, intersectat cu această lectură, am citit şi Fluxul ninsorii de mai, o carte de poezie a lui Valentin F. Radu, un poet care a debutat cîndva, demult, în Echinox şi debutează editorial abia acum, cu poeme scrise prin prima sau a doua perioadă a Echinoxului. E un arc peste timp semnificativ.
Mă delectez însă cu cartea de Poezii din anii 1908-1920 a lui Ezra Pound, tradusă de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu şi îngrijită şi comentată de Horia-Roman Patapievici. Ezra Pound, alături de Rilke, a fost unul dintre poeţii care m-au impresionat în mod aparte în perioada formării mele poetice. Aici sînt atras atît de poemele în sine, cît şi de introducerea făcută de îngrijitorul ediţiei. Fac asta după ce am încheiat Şi dacă dragostea ar dăinui de Alain Finkielkraut, mergînd în paralel cu o relectură „ştiinţifică“ a romanului lui Gabriel García Márquez, Povestea tîrfelor mele triste, în vederea elaborării unui eseu.
Nu vreau să fac paradă de titluri. Sînt perioade cînd mă fixez pe un titlu, alteori, pe mai multe. Lectura mea, în aceste zile, este una „despicată“, împărţită între poezie şi proză. Spun asta deoarece deliciul inocent al lecturii este dat de Povestiri din Kolîma de Varlam Şalamov. Impresionează aici universul, experienţa de viaţă, jocurile istoriei cu fiinţa umană, reflecţia, dar, mai mult, felul cum proza se lasă în seama vieţii. E, cum ar spune Louis-Ferdinand Céline, o literatură care are priză directă la viaţă.
Vara îmi oferă poate mai mult posibilitatea de a-mi împărţi lecturile între apartamentul din Bistriţa, casa de la Şieu-Sfîntu şi… birturi. Aleg o terasă răcoroasă şi, la o cafea sau o bere singuratică, încercînd să mă feresc de ochii cunoscuţilor…, citesc revistele literare la zi sau vreo carte de versuri. Iar în maşină am, acum, pentru orice eventualitate, o carte de vacanţă, povestiri de dragoste din literatura universală, cunoscute de altfel, şi, pe noptieră, în aşteptare, Soumission de Michel Houellebecq şi vreo două cărţi de Michel Onfray. Cred însă că lecturile mele nu prea au o legătură strictă cu vara. Păcat.