a24

Alexandra Medrea

Răspuns grăbit la „câteva întrebări simple“, „de vară“, consacrând câtorva cărţi „un parti pris esthétique“, în nume propriu, cu inextricabila solitudine a cititorului…
1. În luna iunie a avut loc la Paris Festivalul Panait Istrati, iniţiat de Societatea Les Amis de Panaït Istrati, evocând într-un dialog polifonic acel timp extraordinar al vieţii şi operei sale. La colocviu, am vorbit despre prietenia care irigă viaţa şi opera lui Panait Istrati şi Nikos Kazantzakis. „Relectura“ operelor ne aduce în prim-plan prietenia lor, „suflul vieţii“, al fraternităţii, în ciuda nedesăvârşirii prieteniei, în ciuda neînţelegerii lor de moment. Panait consideră prietenia cu Nikos „o fericire devorantă“. La o săptămână după moartea lui Panait, răsună în văzduh strigătul lui Nikos, în cartea poştală trimisă din Japonia: „Hé, Panaïtaki!“, un strigăt, un adevărat remediu binefăcător, dar care a ajuns prea târziu. Am reluat, aşadar, lectura a două cărţi, Vers l’autre flamme şi Le Pèlerin du coeur, scrise de un om însetat de justiţie, care exprimă revolta sa contra dictaturii staliniene, într-o filipică intensă, asumată, devenită un act politic destinat eşecului, făcându-l să se îndrepte „spre o altă flacără“, poate salvatoare… Luptător solitar, „sub drapelul omului care nu aderă la nimic“, Istrati rămâne ataşat „unui singur Zeu: eliberarea Omului aservit, îngenuncheat de alt Om“.
2. Luna iunie e generoasă, am terminat de tradus în limba română cartea lui Philippe Sollers, Les Voyageurs du Temps, trimisă spre publicare la Editura RAO. O carte care arată, încă o dată, preocuparea sa de exeget al cuvântului: „Je me concentre sur le «mot»… MOT. Avec une lettre de plus, c’est MORT. En anglais, ça ferait WORD et WORLD. Je tire sur la mort, je tire sur le monde. Petite plaisanterie, mais qui fait du bien“. Cartea e concepută ca o metaforă a „nemuririi“, „călătorii timpului“ trebuind să traverseze „o mare de cerneală, în golful memoriei perpetue“. Nu mai încape vorbă, nu toată lumea atinge „insula nemuririi“, autorul exprimându-se profetic: „Nu poţi pretinde să devii nemuritor dacă ai trăit ca un mort“. Philippe Sollers, „călător solitar“ în hăţişul Timpului, zâmbeşte asemenea lui Heraclit în templul său din Efes, întrebându-se: „Ce poate fi mai viu, mai neliniştitor decât o carte? Îi bate inima. Ea se ascultă“. Iată, o dimineaţă care surprinde „călătorii Timpului“: „Gide e obosit, Claudel furios, Malraux şi Aragon agitaţi, Sartre bombăne, Camus îngrijorat, iar Queneau râde cu nechezatul său celebru. Majestuos, Gaston trece ca un dandy grădinar. Valery se învârteşte, Cioran se amuză, Bataille încearcă să scape de Blanchot, Artaud îngaimă exorcisme…, Voltaire zâmbeşte…, Diderot, Rousseau, Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Baudelaire, Flaubert, Lautréamont, Rimbaud, Proust, Céline, trec ca o pală de vânt printre crengile copacilor. O fereastră luminată târziu în noapte? A mea“.
3. Având un abonament la revista Science et Vie, am primit recent, în luna iunie, un număr „hors série“ intitulat „La Terre cette inconnue“, unde titlurile sunt adevărate mistere, care mă situează în plină „Călătorie în centrul pământului“ al lui Jules Verne… Dar atracţia mea se îndreaptă spre „ştiinţele contemplative“, spre buddhism, deja am tradus cartea lui Shantideva, Bodhicariavatara sau Calea către Iluminare (Limes, 2008), şi mă preocupă cartea lui Matthieu Ricard, L’art de la Méditation, în care autorul explică efectele benefice ale meditaţiei. La origine om de ştiinţă, acum călugăr buddhist, Matthieu Ricard participă la programe de cercetare care vizează efectele meditaţiei asupra fiinţei, efecte care ne permit să ne situăm existenţa într-o perspectivă mult mai vastă.

Paris, iulie, 2015