a4

Poem
de Adrian Popescu

Hadrianus

Când eram tânăr eram mândru
Că mă strigaţi ca pe-mpărat,
Apoi, mi-a fost puţin ruşine,
Aflând că nu Sabina-i ţine
Aprinsă flacăra la pat
Şi-n cortul amplu şi-n palat.
Un sclav bitinian deţine
Favoruri mari şi-i lăudat.

Statui, palestre, temple varii,
Mistere de la Nil, sau Eleusis,
Îl bucură din plin şi îl desfată,
Îngenuncheat, a salutat o fată
Leproasă, uluindu-şi militarii,
Cu două din versetele lui Isaia…
Şi totuşi peste tot melancolia
Îi sigilează pasul şi trufia.

Mâncăruri dulci sau iuţi, greceşti,
Încearcă Împăratul, gusturi stranii,
Roma-l bârfeşte, dacă n-are veşti
Din lungile-i, britanice campanii…
Iar el întors la Villa din Tibur,
Suluri cu versuri, pergamente
Deschide iară, cu priviri atente,
Să nu îi scape jocul vieţii, pur…

Cel scris acolo şi jucat în jur,
Sub ocrotirea paşnicelor mierle,
De sclavi, de mimi ori de actori,
De curtezane ca un râs de perle,
Rostogolit pe pavimente-n zori,
Când navele pe Tibru-nsomnorat
Aduc dorade ce încă se mai zbat.
Chefalii aurii, dungaţi ori dansatori.

Am fost şi eu în dulce Tibur,
La Villa Hadriana şi la d’Este;
Pe Tiburtina însă, pot să jur,
M-a însoţit un ins ce arăta a fur,
Cu mâinile vorbea, o, ce poveste,
O plasă-mi întindea. Poate Proteu,
A fost şi nu ştiam? Un semizeu?
Sau însuşi pişicherul de Mercur?

O, Împăratul nu iubea Hierosolyma,
Şi sacri rotoli puse să-i distrugă.
Şi Cartea neamului ebreu, sublima.
Degeaba-i vin, cu glas de rugă,
Rabinii să-i înduplece pornirea,
El Templului îi vrea ruina,
Pe sine se iubeşte-Aelia Capitolina.

„I se pot zdrobi oasele“…
Când? Unde? Cum? Dincolo…
Biet muritor, ce-ai să te faci acum,
În faţă-i golul, iar în spate fum?
Tu, botezând cu numele-ţi cetăţi,
Mai grea sentinţă ai şi decât Tit,
Distrugătorul Templului israelit,
Sau cinicul tătân, Vespasian…

Vreau să-ţi dau mâna, Hadrian,
Cum aş da mâna unui viu,
Urcă din umbra rea, din Orcus,
Din chinul unui loc pustiu,
Întoarce-te, vreau să-ţi ating
Obrazul… Lacrimi îngheţate
Se simt… Le va topi austrul?
Găseşte-ţi pacea, de se poate.

Selene varsă lapte peste castru,
Ai vrea să te întorci? Dar unde?
Îţi aminteşti de aurul albastru
Al unui loc, în care te-ai ascunde?
La Villa Hadriana, tu mai speri?
Sublimele statui cu suple membre
Se prăbuşesc sub pini-umbeliferi,
Alexandrină, toamnă de septembre.

Azi, din sfărâmături se înfiripă
Şi din fragmente totul, sau aproape,
Un tors de aici, un creştet de-acolo,
Nike nu are întreagă vreo aripă,
E văduva lui Hercneptunapollo…
Trăiesc aceşti eroi cu calpe forme,
De meşteri modelaţi în pripă?
Întrebi şi boabe ai sub pleoape.

Inima lor, mai stins ca niciodată,
Trimite-n corpuri lenevitul sânge…
Ars, numai ciot şi gropi enorme,
Un loc viran acum e sacrul crâng?
Prăpastia aceea pusă între noi
Se-adânceşte… Împăratul plânge…
De ce să-l chem atuncea înapoi
În lumea noastră răsturnată?

Şi dacă mierlele sunt larii casei,
Penaţi pe care nu-i zăreşti uşor,
Dar stau mereu aproape? Coase-i
Închipuirii un veşmânt, frumoasei
Venus, din ce rămâne fă-le lor
Haine de aer, pallium sau tunică,
Cum au copiii, o măsură mică,
Fidelă întru totul sacrului Model.